Precum Hristos în Ghetsimani și pe Golgota trăia necontenit cu gândul la Tatăl, datori suntem a trăi fiecare clipă cu gândul la Dumnezeu, dar mai curând prin Hristos, decât prin Tatăl. Căci prin Fiul ajungem la Tatăl. Practic viața devine hristocentrică.

Hristos a zis: „Eu sunt calea”. Dacă El este calea, trebuie să-L urmăm nu din afară, ci lăuntric. Și să ne amintim că pe Golgota și în Ghetsimani El sta împotriva tuturor Singur.

Uneori, când dragostea lui Hristos ne atinge, simțim veșnicia – lucru pe care nu-l putem înțelege cu rațiunea. Dumnezeu lucrează într-un fel care Îi este propriu, dincolo de rațiunea noastră. Nu trebuie să fii prea logic în viața creștină.

Sunt anumite semne „exterioare” ce ne îngăduie să măsurăm cât de departe ne aflăm de Dumnezeu: Oare urmăm noi cuvântului Evangheliei? Am ajuns noi oare la desăvârșire, adică la dragostea pentru lumea întreagă, fără deosebire între prieteni și vrăjmași?

Nu este deosebire între poruncile lui Hristos și viața lui Dumnezeu Însuși. Petrecând în poruncile Lui, devenim în chip organic asemenea lui Hristos.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 17-18)