Înainte de a fi atins de dragostea Lui ești o piatră. O piatră care se crede om. Și crezându-se om, în toate cele pe care le face, oricât de delicată i-ar fi intenția, lovește, rănește, zdrobește. Și mai ales: minte. Chiar și dragostea o dă ca o minciună care se preschimbă în timp într-o lovitură, care la rândul ei se preschimbă într-o rană... Asta se vede limpede când în urma sentimentului intens și a dulcii amorțeli ce-i urmează, rămâne o vânătaie în suflet care doare surd toată viața, cu durerea otrăvită a unei incomensurabile amăgiri...

Ești o piatră care, când dragostea lui Hristos o atinge, devine soare. Un astru strălucitor, cu o strălucire nepământească. Cu flacăra ce te-a aprins te mistuie o rușine fără margini; o rușine infinită pentru cine te-ai crezut și pentru viața secretată de această impostură. O rușine mistuită apoi și ea de dragostea care a prefăcut o piatră ordinară din colbul drumului într-un soare strălucind de o lumină venită din afara tuturor galaxiilor...

Ești un soare ce răsare dintr-o mare de lacrimi. Din tine însuți, ca dintr-o noapte fără margini. Cu dureri de naștere de dimensiuni supracosmice. Tot ce este creat se cutremură de durerea Celui necreat. Și te naști tu, ca dragoste, o naștere întru asemănare. Foc care se preface, plângând, în lumină. Lumină care se preface, plângând, în căldură; căldură care se preface, plângând, în mângâiere. O mângâiere ce topește, cu blândețe, toate rămășițele limitelor tale sfâșiate...

Când dragoste Lui te atinge te dor insuportabil toate limitele. Cu dureri de răstignire. Toate limitele se întind dureros și se rup ca apa unei femei căreia i s-a apropiat sorocul nașterii. Atunci Zidirea plânge plânsul Ziditorului, ce l-a plâns când l-a visat pe Om. Toată căderea Omului, toată suferința și moartea lui, o plânge Dumnezeu în tine, cu tot ce ești. Și din acest plâns, care îți topește limitele inimii, te naști în afara Căderii...

Totul e atât de altfel atunci, atât de întreg și desăvârșit, de în afara a tot ce ai fost și ai știut până atunci, încât toată făptura ta strigă, un strigăt care reverberează dureros prin toate mădularele tale: Cu adevărat, dacă dragostea Ta n-o am, nimic sunt...

Abia atunci înțelegi, cu tot ce ești, fără rest, că smerenia e ceea ce rămâne după trecerea iubirii lui Hristos prin tine. E conștiința deplină a nimicului care ești fără iubirea Lui.

Și doar după ce ai gustat din această iubire știi, cu adevărat, ce este păcatul, îți știi, cu toată ființa, vina:  prin egoismul tău, tu lipsești de iubirea Lui întreaga Zidire...

Fără de care și ea se preschimbă, dureros, în nimic...

Iadul pe care îl simți uneori în inima ta, acea surpare lăuntrică pe care lumea o numește depresie, nu e decât exodul spre nimic a tot ceea ce este... 

Exod ce nu poate fi oprit decât de întoarcerea iubirii Lui în tine...

De aceea, dovada că un om a fost atins, cu adevărat, de iubirea Lui, e foamea și setea cu care începe să privească spre Cruce...