În vremea aceea, a intrat Iisus iarăși în Ierusalim. Și, pe când mergea El prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii și I-au zis: Cu ce putere faci acestea? Sau cine Ți-a dat Ție puterea aceasta, ca să le faci? Iar lisus le-a zis: Vă voi întreba și Eu un cuvânt; răspundeți-Mi, și vă voi spune și Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan din Cer a fost, sau de la oameni? Răspundeți-Mi! Și ei vorbeau între ei, zicând: De vom zice: din Cer, va zice: Pentru ce, dar, n-ați crezut în el? Iar de vom zice: de la oameni – se temeau de mulțime, căci toți socoteau că Ioan era într-adevăr proroc. Și, răspunzând, au zis lui lisus: Nu știm. Și lisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea. (Marcu 11, 27-33) (Joi în săptămâna a 17-a după Rusalii)

În zilele după ce Domnul intrase în Ierusalim cu mare alai, întâmpinat de popor cu ramuri de palmier și cu strigarea „Osana”, în traducere, „mântuiește-ne” (Marcu 11, 8-11), Evanghelistul menționează faptul că Iisus nu a înnoptat în Ierusalim. În ciuda popularității de care se părea că dă dovadă, El era conștient de faptul că mulți nu se bucură de această faimă a Sa. Ziua mergea în curtea templului, nu doar alungând pe vânzătorii de animale și schimbătorii de bani (Marcu 11, 15-17), întețind dorința celor de la templu de a-L pierde, ci și propovăduind ceea ce mai devreme făcuse în Galileea și în alte părți. Învăța despre apropierea Împărăției cerurilor și le dădea alinare tuturor prin cuvânt și adesea prin faptă (Marcu, cap. 12-13). Deși vindecase de-a lungul vremii diferiți oameni la rugăciunile fierbinți ale celor bolnavi sau ale rudelor, săvârșise și minuni nemaiîntâlnite, care au zguduit din temelii mintea oricărui om ce își punea probleme de viață în acea vreme (a făcut pe orbi să vadă din nou, ori chiar pentru prima dată, a înviat morți), totuși în cea din urmă, săptămână petrecută în Cetatea Sfântă, S-a rezumat la povățuiri și pilde. 

Evanghelistul nu amintește de vindecări și minuni săvârșite de Domnul la Ierusalim. Aceasta nu înseamnă că întrebările iscate în jurul persoanei Sale au încetat. Însă dacă oamenii de rând, oamenii simpli, care nu știau prea multe din Lege și prooroci, se bucurau să Îl asculte și să se afle în preajma Lui, dimpotrivă, tocmai slujitorii templului, cei „mai familiari cu Dumnezeu”, rămâneau nemișcați la veștile despre minunile Domnului. Ba erau mișcați prin aceea că, în loc să vadă în aceste minuni prilejuri de chemare la credință, s-au înverșunat și mai tare. Tocmai, de aceea, s-au dus la Domnul să Îl întrebe cu ce putere face acestea. Fie că se refereau la minunile săvârșite de Mântuitorul mai înainte, așadar nu negau realitatea acestora, doar că iscodeau care e sursa acestei puteri. Fie că se refereau la autoritatea cu care El învață poporul, necrezând că Iisus are puterea cea dumnezeiască. Dar la o asemenea învârtoșare a inimii, Hristos nu le răspunde pe placul lor și nu face paradă de minuni, semne sau cuvinte de duh. Ci, contrar obiceiului Său de a-i învăța pe alții, aici le întoarce întrebarea. „Vă răspund”, zice Domnul, „dar numai dacă îmi răspundeți voi la o întrebare. Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni?”. La o așa întrebare, viclenii cărturari au rămas în impas. Nu puteau răspunde că botezul e din cer, că atunci erau considerați de popor drept necredincioși. Ei înșiși nu l-au cinstit pe Ioan și nu s-au dus cu pocăință la Iordan. Deci se descalificau că nu au crezut într-un prooroc. Dar dacă spuneau că botezul ioaneic e de la oameni, iarăși cădeau în dizgrația mulțimii care îl cinstea pe Ioan cel auster. Așadar, au zis că nu știu să răspundă. Domnul cunoștea foarte bine, de la început, că ei nu vor avea cuvânt să răspundă. Și atunci le-a spus că și întrebarea lor va rămâne, de asemenea, fără răspuns. 

Ce este de înțeles de aici? Nu era mai simplu pentru Hristos să dea mărturie pe față despre Cine este și de la Cine are putere? Ba da, însă o făcuse deja de atâtea ori, încât nu mai era necesar. Iar Dumnezeu nu Își manifestă calitățile numai demonstrativ. Nu face spectacol de forță, nu Se impune prin tărie, ci prin smerenie, prin dragoste, prin iubire pentru oameni. Unde nu e iubire, ci dispreț și viclenie, Dumnezeu Se face invizibil. Nu Se lasă alungat de acolo, însă din iubirea prea mare pentru om, îi lasă acestuia libertatea de a face ce vrea. Iar dacă omul refuză întâlnirea cu Creatorul său, atunci Iubitorul de oameni Se retrage și așteaptă, Smerit și Răstignit de creația Sa necredincioasă. Așteaptă un moment prielnic, iar acela va veni mai devreme sau mai târziu. Așa cum spunea filosoful francez Blaise Pascal, „Hristos suferă pe Cruce până la sfârșitul lumii”. Ne duce crucea fiecăruia dintre noi și caută învierea fiecăruia din noi, oricând ar veni ea, chiar și în cel din urmă ceas.