Samaria. Un loc al amestecului între sfințenie și apostați pentru neamul lui Israel. O enclavă. La nord de Ierusalim, dincolo de ținutul Efraimului. Nici azi nu e prea deschis vizitatorilor. Iar iudeii încă ocolesc zona. Oameni de munte samarinenii se desprinseseră de iudei. Își aveau propriul Sion, Garizimul și propriul Ierusalim – cetatea Samariei.  Acolo aveau un templu. Unde-și îndeplineau ritualurile și se lăsau zăriți de Dumnezeu. Istoricii romani și israeliți nu prea au cuvinte măgulitoare. Pentru iudei era un soi de țărm al Decapolei, dincolo de Tiberiada. Un ținut către care ședeau cu spatele. Tocmai pentru aceea când Domnul vrea să dea, de exemplu, lecția aproapelui cu suflet folosește un samarinean contrapunându-l imaginii preotului și levitului. Oare pilda o va fi spus înainte sau după întâlnirea de astăzi, din Evanghelia Duminicii acesteia?

Samaria. Domnul cu Ucenicii Săi. Probabil șocându-i că o luase așa, pe cale Samariei, nemaiocolind zona, cum cereau regulile de curăție. Se opresc la fântâna lui Iacob, patriarhul. Rezistase și-i legitimase, oarecum, pe samarineni. Ei erau stăpânii spirituali ai locului. Iacob era fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam. Din el aveau să se nască bărbații ce vor da numele celor 12 triburi ale lui Israel. Iar Israel era numele cel nou al lui Iacob, după ce înfruntase pe Dumnezeu (Facere 32, 28) – Cel care s-a luptat cu Elohim. Ce transformare de misiune. La naștere, pentru că se ținuse de călcâiul lui Isav, ca un scai am zice astăzi, îl numesc Iacob, părinții săi Isaac și Rebecca (Facere 25, 26). Șiret și ajutat de mamă, Iacob furase binecuvântarea  de la tatăl său. Supărându-l pe Isav (Esau), cel dintâi născut. Cert este că folosește bine binecuvântarea. Înainte de lupta cu Îngerul, care i-a adus numele de Israel, lui Iacob i s-a arătat scara ce urca de pe pământ la cer. În ținutul Haran, așezând o piatră sub cap. Visează o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam, și Dumnezeul lui Isaac, tatăl tău. Nu te teme. Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. (...) Iată Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ți-am spus” (Facere 28. 12-15). Pentru aducere aminte numește locul Betel (casa lui Dumnezeu) și pune un stâlp de aducere aminte. Betelul nu este departe nici de Sichem și nici de Samaria.

Samaria. Lângă Sihar, cetate a ei. La fântâna celui care visase o scară de pe pământ la cer. Și care-l auzise pe Domnul vorbindu-i. E limpede că pentru populația zonei Iacob era eroul lor. Îi știau viața pe de-a întregul. Fântâna aducea aminte de Scară. Doar că Scării  adâncimea îi crescuse spre Cer. Iar acolo Domnul vorbea. Ca un ecou. Care căutau să-l afle din adâncul fântânii ce o moșteniseră. Și unde israeliții, uneori prea orgolioși și legaliști, nu poposeau. Ei bine, acolo, la ghizdul fântânii acesteia din care odinioară – sunt mii de ani totuși – Iacob adăpa turmele sale, Domnul Hristos caută să adape cu apa cea vie a Împărăției turma samarinenilor. Turma exclușilor. Dialogul cu femeia samarineană se înscrie în linia dialogurilor de geniu care au schimbat lumea. Inteligentă, femeia intuiește că Bărbatul ce-i sta în față nu este un călător oarecare. Ortacii lui plecaseră după mâncare în cetate. Iar El sta să ceară unei femei apă. Când schimbă jocul de rol și Domnul îi spune „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4.10) femeia, practică, îi spune că nu poate primi de la El apa de vreme ce nu are nici măcar găleată... Semn că știe că apa vie este cea de dincolo de adâncimea fântânii, apa freatică – așa cum ne spunea odinioară vlădica Bartolomeu Anania. Femeia pricepe că o parte a scării-fântână e în adâncul ei. Dar intuiește de acum și că Acela ce-i vorbește îi vorbește de la capătul Scării lui Iacov ce se sprijină în Cer. Domnul o trece printr-un examen de inteligență și femeia se vădește inteligentă. Apoi, printr-un examen de sinceritate (cerându-i să vină cu soțul ei, Ioan 4.16). Femeia intuiește  pe Hristos Proorocul – căci îi intuise drama iubirii eșuate prin care trecuse („Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Adevărat ai spus – Ioan 6.17-18). Intuind drama din adâncul inimii femeii, altă fântână de sensuri, Hristos îi schimbă inima. Și femeia devine atentă la cele spirituale. Îi cere Domnului să-i spună despre adevărata închinare și adevăratul loc de închinare. Urmașa în duh a celui ce văzuse Scara și ridicase ca templu de închinare piatra Betelului îi cere Celui ce locuia Scara ca o fântână cu ochiul de apă vie în cer și care unsese cu Duh Piatra Betelului să-i vorbească despre adevărata închinare. Iar Domnul îi răspunde, nu doar pentru ea ci și pentru noi: Femeie, crede-Mă, că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui (...) Duh este Dumnezeu, și cei I se închină trebuie să i se închine în duh și adevăr” (Ioan 4, 21-24). Cuprinsă de duh și adevăr femeia samarineană descoperă – tot prin întrebare – Cine îi este interlocutorul. Mesia. Căci Domnul Hristos îi răspunde simplu la întrebarea despre venirea lui Mesia care se cheamă Hristos: Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine! (Ioan 4, 26). Femeia descoperea de-acum că stă în fața Templului închinării în Duh și Adevăr, Trupul lui Hristos ce se va face Biserică.

Samaria. Întorși la fântâna lui Iacob, Apostolii îl descoperă pe Domnul hrănit și scos din setea de oameni. Femeia – ce va purta în Tradiție numele de Fotini și-l va mărturisi pe Domnul în toată viața ei – schimbă foamea lui Hristos în bucurie și săturare de bucurie. Am insistat mult pe numele lui Iacob legat de „călcâiul” celui dintâi născut pentru că tot astfel, cu inteligență și sinceritate, femeia agață neamul samarinean – al doilea născut, oarecum – de călcâiul neamului lui Israel. Și dacă ne aducem aminte că la momentul căderii protopărinților Adam și Eva Tatăl Ceresc a promis venirea lui Mesia cu aceste cuvinte: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul...” (Facere 3, 15)... e limpede că Domnul nu urcă în Samaria din întâmplare.

Samaria. O cetate convertită la Hristos de femeia aceasta care află sens iubirii sale în Hristos. Reacția cetății este în antiteză cu cea din zona Decapolei. Oamenii îl roagă pe Domnul să mai șadă la ei. Și Domnul Hristos mai stă două zile (Ioan 4, 40). Dumnezeu locuiește între păcătoși și necredincioși două zile. Prin Samaria Evanghelia se deschide către noi, oamenii lumii întregi. Inteligența sinceră a unei femei deschide poarta lumii pentru Evanghelia lui Hristos. Oamenii cred pentru cuvântul Lui.

Samaria. Biserica întreagă e o Samarie convertită. De aceea pomenim momentul acesta în așteptarea Cincizecimii. Atunci, la Pogorârea Duhului Sfânt, se împlinesc cuvintele Domnului rostite dinaintea Femeii samarinene. Semn că putem conjuga Biserica și la feminin.

Sursa: tribuna.ro