Adeseori se întâmplă că unii care se bizuiesc pe sine socotesc că nu au nici o nădejde în ei înșiși și că toată nădejdea și-o pun în Dumnezeu și doar în El se încred. De fapt însă nu este așa. Despre aceasta se pot lămuri ei înșiși, judecând după ce se va petrece în ei și cu ei atunci când li se va întâmpla să cadă. Dacă ei, scârbindu-se pentru căderea lor și mustrându-se și ocărându-se pentru aceasta, în același timp se gândesc în sinea lor că „voi face aceasta și aceea, urmările căderii se vor șterge, și totul va fi iarăși cum trebuie” – acesta este un semn arătat că și mai înainte de căderea lor ei se încredeau în ei înșiși, iar nu în Dumnezeu. Și cu cât mâhnirea lor este mai întunecată și fără de mângâiere, cu atât mai arătat este că ei foarte mult s-au încrezut în sine și foarte puțin în Dumnezeu. De aceea și mâhnirea pricinuită de căderea lor nu este alinată de nici o mângâiere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 31)