Când lenea va începe să intre pe furiş în sufletul tău, şi de aici înainte el se întoarce spre întuneric şi casa ta este aproape plină de întuneciune, tot mai des se arată semnele următoare: simţi înlăuntrul tău, pe ascuns, că slăbeşti în credinţă, iar cele văzute prisosesc, nădejdea ţi se împuţinează şi prin aceasta păgubeşti pe aproapele tău şi tot sufletul se umple de cuvinte de prihănire, din gură şi din inimă asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor şi chiar asupra lui Dumnezeu, şi asupra gândurilor şi a simţurilor, care-ţi ies în cale, şi te cuprinde teama de durerile trupului, şi prin aceasta micimea de suflet te va stăpâni, şi din ce în ce sufeltul tău ţi se va umplea de teamă încât şi de umbra ta te vei îngrozi şi vei tremura. Căci ţi-ai acoperit credinţa ta (şi nu vorbesc despre credinţă, ca temelie a mărturisirilor tuturor credincioşilor, ci despre acea putere înţelegătoare, care cu lumina minţii întăreşte inima şi cu mărturisirea conştiinţei dă imbold în suflet nădejdii către Dumnezeu, pentru ca să nu-şi poarte sufletul grija lui, ci s-o arunce spre Dumnezeu, iar el să rămână liniştit de griji), cu necredinţa.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 71)