Când te rogi cu credinţă, sincer, din toată inima, totdeauna simţi în suflet o mare linişte şi uşurinţă, de parcă cele dinlăuntru ale tale nu ar mai fi şi simţi o oarecare desfătare plăcută a inimii. Cu totul altceva simţi în rugăciunea nesăvârşită cu toată inima, lipsită de sinceritate sau adevăr. Ori că vine din nepăsarea noastră ori din îngreuierea stomacului cu mâncare (când în zadar chemăm la noi credinţa vie, iar în inimă nu mai este liniştea aceea plăcută) ea ne este atunci o povară grea, sub care duhul nostru uneori se istoveşte, tânguindu-se cu amar. Credinţa este puterea, viaţa inimii; necredinţa este neputinţa şi însăşi moartea ei. Acestea le arată experienţa.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești, Editura Sophia, pp. 220-221)