În orice timp istoric, au fost, sunt şi vor fi oameni care se deosebesc de ceilalţi prin înalta lor cugetare, doresc ceva mai mult, simt că trebuie să mai existe ceva dincolo de realităţile acestei vieţi, vor să intre mai mult în cunoaştere, doresc să filosofeze toată viaţa. Este foarte bună această dorinţă de a cunoaşte, însă, având în vedere subiectivitatea umană, se poate greşi.

La origini, această denumire de filosofie a fost potrivită cu scopul ei. Însă, cu timpul, s-a denaturat. Azi se constată o oarecare diferenţă între numele disciplinei şi disciplina în sine.

Până la venirea lui Hristos, filosofia [iubirea de înțelepciune] era firească, omul căuta şi iubea înţelepciunea, cu toate că, de multe ori, era confundată realitatea cu irealitatea, însă căutarea era justificată.

Odată ce a venit Hristos pe Pământ, El ne-a arătat înţelepciunea cea adevărată, ca să nu mai bâjbâim în mii de subiectivităţi. Ne-a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, El este izvorul acestei mult dorite înţelepciuni. Ne-a oferit cel mai mare privilegiu pe care l-a avut vreodată omenirea, acela de a găsi înţelepciunea în însuşi izvorul acesteia, în Dumnezeu.

Cea mai fidelă acestei oferte şi acestui privilegiu a rămas teologia. Cuvântul „teologie” vine din greceşte, respectiv din „theos” – „Dumnezeu” şi „logos” – „cuvânt” sau „ştiinţă”. Deci, teologia este ştiinţa care vorbeşte despre Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997, pp. 86-87)