Evanghelia de astăzi nu este întâmplătoare. Evanghelia ne vorbește despre veghere, despre rămânere, despre omul care este chemat să fie treaz, nu doar prezent. Nu grăbit, nu neatent, nu cu inima împărțită între Dumnezeu și zgomotul lumii. Hristos nu Se adresează celor care n-au venit deloc, ci celor care sunt acolo, dar pot pleca înainte de vreme. Celor care aud, dar nu ascultă până la capăt. Celor care încep bine, dar nu duc lucrul la bun sfârșit.

Și ce ne spune Evanghelia? Ne spune că viața omului nu se măsoară în începuturi frumoase, nu în clipe consumate, ci în statornicie. Lumea de astăzi ne învață exact contrariul. Să trăim clipa, să profităm de moment, să ne bucurăm repede, să fugim când devine greu sau incomod. Ne învață să ne îngrijim trupul, dar să neglijăm sufletul. Să numărăm anii, dar să nu ne cercetăm viața.

Evanghelia cade peste noi ca o lumină tăioasă, dar mântuitoare. Ne întreabă: „Ești doar spectator al celor sfinte sau ucenic care rămâne?”, „Ai venit doar să auzi sau să te lași schimbat?”. Pentru că Hristos nu caută oameni care apar la momente-cheie și dispar când începe drumul greu. El caută inimi care pot sta lângă El, chiar și atunci când lumea bate din palme afară.

Unii vor auzi chemarea și vor rămâne. Alții vor auzi zgomotul și vor pleca. Dar Evanghelia rămâne aceeași și va sta mărturie pentru fiecare alegere. Evanghelia de astăzi nu este una dulce, deși vorbește despre Pruncul Iisus. Este o Evanghelie serioasă, matură, care ne așază înainte o întrebare grea: unde rămânem când credem că ne întoarcem?

Păstorii s-au întors slăvind și lăudând pe Dumnezeu. Nu au fugit. Nu au plecat tulburați. Nu au alergat spre alt zgomot. S-au întors schimbați. Au văzut, au auzit, au primit și au plecat cu Dumnezeu în inimă. Dar Evanghelia merge mai departe și ne vorbește despre un alt fel de rămânere. Despre Pruncul care crește. Care sporește în înțelepciune. Care este dus la Templu, după obicei, în fiecare an. Nu din întâmplare. Nu când se nimerește, ci în ritmul credinței.

Și aici, fraților, se întâmplă ceva cutremurător. Când zilele sărbătorii se sfârșesc, când drumul începe înapoi, când toți cred că știu unde este Iisus, El rămâne. Părinții merg mai departe, socotind că este în ceata călătorilor. În mijlocul mulțimii. În siguranța obiceiului. Dar Iisus nu este acolo.

Și abia după o zi de mers Îl caută. Și nu-L găsesc. Și se întorc înapoi, tulburați, îngrijorați, răniți. Și după trei zile Îl află în Templu. Aceasta nu este doar o întâmplare din copilăria Mântuitorului. Este icoana vieții noastre. De câte ori nu plecăm și noi de la Dumnezeu crezând că El este „cu noi”? De câte ori nu ne întoarcem la ale noastre socotind că Hristos merge în ceata obiceiurilor noastre, în zgomotul lumii, în graba clipei?

Și abia mai târziu, într-o boală, într-o pierdere, într-o noapte grea, ne dăm seama că nu mai este acolo. Și atunci începem să-L căutăm. Cu îngrijorare. Cu neliniște. Cu teamă. Iar răspunsul Lui rămâne același, rostit cu blândețe, dar cu adevăr: „Nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. Hristos nu părăsește Templul. Noi plecăm. El rămâne în cele ale Tatălui. Noi alergăm în cele ale lumii.

(Pr. Gherman Costică, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Protoieria Dorohoi)