Sunt ceasuri rare în viața omului când timpul însuși pare că se oprește din alergare. Când secundele nu mai fug una după alta, ci stau cuminți, ca la marginea unui prag. O astfel de clipă trăim acum. Noaptea aceasta nu este o noapte obișnuită. Nu este doar trecerea dintre doi ani scriși pe calendar. Este un hotar tainic, o poartă nevăzută între ceea ce a fost și ceea ce va veni, între un timp care s-a scurs și un timp care încă nu s-a rostit.

În această liniște adâncă a miezului nopții, Biserica nu ne cheamă la zgomot, ci la liniște. Nu ne cheamă să numărăm clipele, ci să le dăruim. Aici, sub bolta bisericii, departe de pocnetul petardelor și de febra lumii, Dumnezeu ne așteaptă nu ca pe niște trecători grăbiți, ci ca pe niște fii care pot sta puțin în brațele Lui. Măcar o clipă în afara alergării, măcar o clipă în afara fricii, măcar o clipă în afara zgomotului care ne macină zilele.

Anul care se încheie nu pleacă singur. Îl ducem cu noi în inimă: cu bucuriile lui, cu lacrimile lui, cu binecuvântările primite și cu rănile pe care le-am purtat. Și poate că, fără să ne dăm seama, am venit în noaptea aceasta nu doar să deschidem un an nou, ci să căutăm un sens mai adânc pentru viața noastră.

De aceea, participarea la slujba dintre ani nu este un obicei, nu este o formalitate, nu este un popas scurt înainte de a fugi din nou în lume. Este intrarea în timpul lui Dumnezeu, acolo unde clipele nu se pierd, ci se prefac în veșnicie. În noaptea aceasta Dumnezeu ne oferă un dar rar: să fim împreună cu El, nu în grabă, nu pe fugă, ci în liniște, în recunoștință și în adevăr.

Slujba care se săvârșește în biserici în această noapte nu este o rânduială specială doar pentru că așa spune calendarul. Nu este doar o slujbă „de început de an”, ci este o întâlnire cu Dumnezeu la hotarul timpului.

Pentru lume, anul se schimbă la miezul nopții. Pentru Biserică, însă, timpul nu se schimbă, ci se sfințește. Aici nu intrăm într-un an nou, ci intrăm într-un timp încredințat lui Dumnezeu.Slujbele care se săvârșesc nu sunt doar acte simbolice, o formă de protecție pentru anul ce vine, sau o „asigurare” pentru sănătate, bani și liniște. Sfintele slujbe sunt viață trăită cu Dumnezeu, sunt Cer coborât pe pământ și pământ ridicat la Cer.

„Cât suntem dispuși să rămânem cu Dumnezeu?”

În această noapte noi nu venim la biserică doar să cerem, ci suntem chemați să mulțumim. Să mulțumim pentru tot ce am primit în anul care se încheie: pentru cele bune, dar și pentru încercări, pe care poate nu le-am înțeles atunci, dar care ne-au ținut în viață, ne-au smerit, ne-au apropiat – chiar și prin durere – de Dumnezeu.

A merge la biserică în această noapte înseamnă a spune, fără multe cuvinte: „Doamne, anul acesta nu vreau să-l încep singur. Nu vreau să-l încep în zgomot. Nu vreau să-l încep doar cu trupul, ci cu sufletul așezat înaintea Ta”. Dar să nu uităm că harul nu se ia pe fugă. Binecuvântarea nu se smulge și nu se consumă rapid. Ea se primește dacă avem răbdare să stăm până la final cu inimă deschisă. De aceea, Biserica nu ne grăbește, nu ne împinge afară. Ci ne îndeamnă, cu blândețe: „Rămâneți puțin mai mult cu Dumnezeu”. Aceasta este taina nopții acesteia: nu cât de repede trece miezul nopții, ci dacă noi rămânem cu Dumnezeu până la sfârșit.

În ultima vreme, constat cu durere, nu cu judecată, că trăim vremuri în care omul a învățat să vină la Dumnezeu, dar a uitat să rămână cu El. Mulți se apropie de biserică asemenea trecătorului care intră într-o gară doar ca să-și potolească setea, nu ca să pornească la drum. Stau puțin, privesc în jur, așteaptă un semn, o binecuvântare, și apoi se grăbesc să plece mai departe. Și poate că nimic nu arată mai limpede această grabă decât noaptea aceasta. Unii stau cu urechea mai mult la ceas decât la rugăciune, mai atenți la zgomotul de afară decât la șoapta lui Dumnezeu, mai legați de clipa care trece decât de veșnicia care se oferă. Așteaptă binecuvântarea ca pe un semnal de eliberare. Ca și cum Dumnezeu ar fi un prag peste care trebuie doar să pășești, nu un Tată în ale Cărui brațe trebuie să rămâi.

Slujbele Bisericii și mai ales Sfânta Liturghie nu sunt doar o datorie de bifat. Nu sunt un contract scurt pe care îl semnezi cu Cerul, după care să ne întoarcem liniștiți la ale noastre. Slujba este o întâlnire care cere prezență cu întreaga ființă. Când plecăm înainte de vreme, nu Îl pedepsim pe Dumnezeu, ci ne sărăcim pe noi. Nu pierdem din har pentru că Dumnezeu îl retrage, ci pentru că noi nu avem răbdarea să-l primim până la capăt.

Pentru că harul nu se grăbește. Harul nu strigă. Harul nu concurează cu zgomotul lumii. Harul vine lin și rămâne doar acolo unde este așteptat. Și poate că adevărata întrebare a nopții acesteia nu este:„Când se schimbă anul?”, ci:„Cât suntem dispuși să rămânem cu Dumnezeu?”

Dumnezeu – bunătate care mângâie și dreptate care cercetează

Suntem obișnuiți să vorbim despre bunătatea lui Dumnezeu. Și bine facem, pentru că Dumnezeu este bun, îndelung-răbdător, milostiv, plin de dragoste. Ne-a purtat un an întreg, ne-a ridicat când am căzut, ne-a hrănit când am flămânzit, ne-a ocrotit chiar și atunci când nu I-am mulțumit.

Dar există un adevăr pe care lumea de astăzi îl spune tot mai rar și îl aude tot mai greu: Dumnezeu nu este doar bun, ci este și drept. Bunătatea Lui nu este slăbiciune. Iertarea Lui nu este nepăsare. Răbdarea Lui nu este uitare. Dumnezeu vede, cercetează, cântărește inimile și nu lasă nimic fără rost și fără răspuns.

Scriptura ne pune înainte un om drept, temător de Dumnezeu, care nu L-a părăsit nici în belșug, nici în lipsă, nici în sănătate, nici în boală: Dreptul Iov. Și tocmai pe acesta l-a îngăduit Dumnezeu să fie încercat. Nu pentru că ar fi fost vinovat, ci pentru a se arăta credința lui mai curată decât aurul trecut prin foc. Și acum, vine întrebarea ce nu se mai poate ocoli. O spunem încet, cu frică de Dumnezeu, nu cu îndrăzneală omenească: Dacă Dumnezeu a îngăduit încercarea peste cel care nu I-a întors spatele, ce va face oare cu omul care Îi întoarce spatele chiar în ceasul binecuvântării? Dacă Iov a rămas în credință în mijlocul durerii, noi de ce nu putem rămâne în credință în mijlocul păcii? Dacă el a stat înaintea lui Dumnezeu când totul i se lua, noi de ce ne grăbim să plecăm atunci când totul ni se dă?

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al clipelor comode. Nu este un Dumnezeu care se mulțumește cu prezențe grăbite și cu inimi împărțite. El este Tată, dar este și Judecător. Iubitor de oameni, dar și drept. Și dreptatea Lui nu vine din răutate, ci din iubire rănită. Pentru că Dumnezeu ceartă nu ca să piardă, ci ca să trezească. Nu ca să pedepsească din mânie, ci ca să oprească omul din rătăcire.

În noaptea aceasta, la hotarul dintre ani, nu ne stă înainte doar bunătatea care mângâie, ci și dreptatea care întreabă:

„Unde ești?”

„De ce pleci?”

„De ce nu rămâi?”

Fraților, noaptea aceasta este o întrebare evanghelică vie: plecăm înainte de vreme din biserică crezând că Hristos e cu noi sau rămânem acolo unde El rămâne? Să nu uităm că Hristos la trecerea dintre ani nu Se mută după zgomotul lumii. El rămâne în Templu (biserică). Rămâne în rugăciune. Rămâne în Liturghie. Rămâne în cele ale Tatălui. Să rămânem și noi cu El până la capăt!

(Pr. Gherman Costică, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Protoieria Dorohoi)