1. Caracterul celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie

O! Ce fericit şi ce binecuvântat trebuie să fie socotit cel ce se împărtăşeşte cu vrednicie cu Sfintele Taine! Acela vine la sfântul altar înnoit în întregime, fiindcă focul dumnezeirii, care prin sfânta împărtăşire se uneşte cu sufletul omului, a ars păcatele aceluia şi îl umple de dumnezeiescul har, cugetele i le sfinţeşte, puterile sufleteşti le întăreşte, mintea o luminează şi inima o împrejmuieşte cu frica lui Dumnezeu şi, la sfârşit, îl arată sălaş numai al Duhului.

Cel ce s-a împărtăşit cu vrednicie a primit ca arvună[1] împărăţia cerească şi se află îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu[2], care îl păzeşte pe el de orice răutate şi de orice uneltire a vrăjmaşului şi îl face înfricoşător demonilor înşişi. Inima celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie se umple de bucurie negrăită şi de veselie negrăită. Numai acesta simte schimbarea ce s-a făcut cu el şi numai acesta se bucură de înnoirea lui. Toate virtuţile îi împodobesc inima, iar dorul lui este numai la unirea cu Domnul. Liniştea sufletească pe care o dau împăcarea şi comuniunea cu Dumnezeu, şi pacea Împărăţiei cereşti se oglindeşte  pe chipul lin al celui ce s-a împărtăşit cu vrednicie, şi întreaga lui înfăţişare exterioară reflectă starea lui morală. Inocenţa şi neprihănirea sunt cele două haruri care îl încununează şi care mărturisesc toate despre el. Iată caracterul celui ce se împărtăşeşte cu adevărat şi cu vrednicie şi acestea sunt efectele dumnezeieştii împărtăşiri.

Acestea avându-le în vedere, cu cât mai mult sunt de plâns cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie[3] sau cei ce nu se pot împărtăşi, din cauză că sunt împiedicaţi de păcate sau din nepăsare şi dispreţ, ca să zic aşa, faţă de folosul împărtăşaniei atât sufletesc, cât şi trupesc. Fiindcă sănătatea sufletului atrage şi sănătatea trupului şi după cum ştim că se întâmplă şi invers. Ce putem spune despre acestea? Cum îi vom numi pe aceştia? În ce categorie de creştini îi vom încadra? Starea acestora faţă de creştinism este aceea pe care o au numai cei reci şi indiferenţii[4]. Dar oare sunt aceştia adevăraţi creştini? Aceasta este neclar pentru noi. Ceea ce însă putem afirma cu toată certitudinea este că unii ca aceştia călătoresc pe mare fără busolă, fără cârmă şi fără cârmaci. Vai de aceştia în ziua aceea când marea se va ridica împotriva lor şi vânturi puternice vor sufla împotrivă, şi valuri se vor izbi de corăbioara lor. Atunci, săraci şi lipsiţi de dumnezeiasca mângâiere vor privi cu ochii în lacrimi şi privirea deznădăjduită prăpastia deschisă înaintea picioarelor lor ameninţând cu pieirea şi completa nimicire. Unora ca aceştia trebuie să le dăm un sfat frăţesc: pentru a se mântui, să se pregătească să se împărtăşească, fiindcă nu există nici o altă ieşire. Oprind aici cuvântul, vom spune acum câteva lucruri necesare despre purtarea potrivită şi datorată după dumnezeiasca împărtăşire cu sfânta euharistie.

2. După Sfânta Euharistie

După Sfânta Euharistie dă slavă şi mulţumeşte Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş trupului şi sângelui Lui. Petrece ziua aceea în fapte cuvioase şi să ai ziua aceea ca pe un exemplu pentru tot restul zilelor vieţii tale. Fereşte-te în tot restul zilelor să îl întristezi pe înger şi păzeşte sufletul şi trupul tău de a se întoarce la relele dintâi ca o scroafă care se scaldă în nămol sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui[5], fiindcă întoarcerea ta din acelea va fi din ce în ce mai dificilă. Să nu zici că iarăşi mă voi pocăi după acestea şi iarăşi mă voi curăţa, fiindcă pocăinţa ta şi mântuirea ta nu depind de propria voinţă, ci şi de voinţa lui Dumnezeu. Fiindcă la mântuirea omului contribuie doi factori, harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. De aceea trebuie ca amândoi să conlucreze ca să poată avea loc evenimentul mântuirii. Aşadar, mântuirea noastră neatârnând în mod absolut de voinţa noastră nu se săvârşeşte de intenţiile noastre. De aceea nici nu putem gândi că suntem noi stăpâni pe mântuirea noastră sau că ori de câte ori ne place nouă putem să ne pocăim şi să ne întoarcem din răutăţile noastre la Domnul[6]. Nu! Nu! Este adevărat că Domnul pe toţi voieşte „să-i mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”[7], dar aşteaptă pocăinţa păcătosului, fiindcă zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”[8]. Dar îl aşteaptă pe păcătosul care păcătuieşte din neştiinţă sau pe acela care păcătuieşte cu bună ştiinţă, dar ca o consecinţă a neputinţei lui morale şi care nu priveşte cu uşurinţă păcatele sale, fiindcă unul ca acela niciodată nu se va pocăi. Pe nisip îşi zideşte unul ca acesta casa. Fiindcă el gândeşte că bătrâneţea îi va aduce slobozirea din păcate, ridicarea aplecărilor spre păcate, şi o pregătire uşoară pentru pocăinţă care îl duce la mântuire. Ei cred că neputinţa firească pentru săvârşirea păcatului este calea spre mântuire! Cât de mult se înşeală unii ca aceştia! Cât de mult le lipseşte acestora adevăratul duh al creştinismului şi prin urmare, cât de puţin pot aceştia să fie numiţi creştini! Cât de mult sunt lipsiţi şi de apelativul de creştini! Aceştia se înşeală aşteptând o vreme potrivită pentru pocăinţă! Fie-le cunoscut acestora că pentru ei nu este mântuire, fiindcă nici pocăinţă nu va fi. Şi iată de ce: Fiindcă nu au cinstit creştinismul; sunt cei care au hulit împotriva Duhului Sfânt, fiindcă hula împotriva Duhului Sfânt nu este a vorbi vreodată despre ea şi a se pocăi pe măsură, ci a rămâne cineva cu acest păcat nepăsător şi nepocăit. Fiindcă cel ce nu se pocăieşte îndată după păcat, acesta nu numai că leapădă legea dumnezeiască, dar şi pe Dătătorul de lege Îl dispreţuieşte şi Îl huleşte, Care amână să dea pedeapsă pentru faptele lui. Pricina înşelării celui ce amână pocăinţa este fie necunoaşterea duhului creştinismului, precum şi importanţa pocăinţei pentru mântuire. Necunoscând dogma creştină „întoarce-te de la rău şi fă binele”[9] şi acel „fiţi sfinţi”[10] şi „fiţi înţelepţi”[11] şi toate celelalte porunci creştineşti prin care ne întoarcem către virtute, acesta crede că Dumnezeu se îngrijeşte numai de cele ale trupului şi, prin urmare, pe acestea caută să le cureţe de tină, de unde nici nu poate pricepe acesta nicidecum, fie din neputinţa trupului, fie din vreo altă împiedicare.Că aşa gândescse arată din vederile şi cugetele lor şi mai ales din faimoasa frază pe care o obişnuiesc să o spună: când vom ajunge la bătrâneţe. Oare, prin aceasta nu arată mai curând vremea neputinţei şi incapacitatea de a mai păcătui? Nu este, aşadar, adevărat că aceştia nu au nici o cunoştinţă despre viaţa duhovnicească? Oare, fără transformarea inimii, consideră o virtute depărtarea de păcate - altminteri plăcută lui Dumnezeu? Fără dobândirea mai înainte a virtuţilor şi fără luptele ascetice şi celelalte, expunerea cugetelor lor despre duhul creştinismului ne certifică şi necunoaşterea acestora cu privire la adevărul, importanţa şi sensul pocăinţei. Aceştia identifică pocăinţa cu neputinţa de a păcătui, de aceea şi socotesc că se află în pocăinţă nemaifăptuind cele rele, fie aceasta şi numai din neputinţă sau incapacitate, fiindcă altfel nu ar mai gândi cum o vădesc: a pune pocăinţă după aranjamentul lor, adică a spune că mă voi pocăi când voi îmbătrâni. Cel ce zice astfel arată că nu are nici cea mai vagă idee despre sensul cuvântului. În timp ce pocăinţa izvorăşte din partea simţitoare, aceştia o atârnă de partea voitoare. Cum, deci, ar fi vreodată cu putinţă să hotărască ei ceva ce nu depinde de voinţa lor şi cum ar putea să se pocăiască, de vreme ce simţirea lor este moartă? Cât de mult se înşeală oricine socoteşte că s-ar putea pocăi, fără a-şi trezi simţirea spre a-şi arăta pocăinţa! Dacă simţirea nu se trezeşte vei fi arătat nedrept în pocăinţa ta, fiindcă pocăinţa este departe de făţărnicie. Cu neputinţă este, aşadar, ca unul ca acesta să dobândească mântuirea. Dar şi dacă unul ca acesta socoteşte că simţirea este aducătoare de pocăinţă, acesta nu mai puţin greşeşte, dacă va neglija împlinirea dreptăţii dumnezeieşti rănite, şi iarăşi nu va putea să se pocăiască. Dar Dumnezeu, din pricina marii răutăţi a celui ce mult a păcătuit în multe feluri şi care nu a restabilit dreptatea dumnezeiască, pe acela nu îl trezeşte din letargia inimii lui adormite, ci îl lasă aşa ca să nu se întoarcă, să se vindece şi să se mântuiască. Este necesar, aşadar, ca cei ce doresc mântuirea şi viaţa viitoare să nu îşi amâne pocăinţa lor, ci să se grăbească spre pocăinţă. Dar fiindcă după cum am zis nu depinde în mod absolut numai de voinţa noastră pocăinţa, dat fiind faptul că provine din partea simţitoare a sufletului, iar inima Dumnezeu o mişcă, să alergăm cu lacrimi să Îl rugăm pe Dumnezeu pentru pocăinţa noastră, să ne dea inimă înfrântă şi zdrobită şi strunirea în cugetarea gândurilor rele pentru a trezi simţirea noastră a ne descoperi starea noastră morală şi pentru a ne aduce în suflet pocăinţa cea cu adevărat mântuitoare.

Veniţi, aşadar, fraţi creştini, să ne folosim de harul lui Dumnezeu să ne îngrijim de propria mântuire, şi învredniciţi de Sfintele, Preacuratele Taine să petrecem restul vieţii noastre în înţelepciune, dreptate şi cucernicie. „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele trupeşti şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune dreptate şi cucernicie, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”[12]

Atena, 10 Martie 1865

(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii duhovnicești, Opere complete vol. I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] 2 Cor. 1:22; 5:5. Ef. 1:14.

[2] Ef. 6:11;13.

[3] 1 Cor. 11:27.

[4] V. Apoc. 3, 15-16.

[5] 2 Petru, 2:22.

[6] Fapte, 3:26.

[7] 1 Tim. 2:4.

[8] Iez. 18:23.

[9] Ps. 33:15.

[10] 1 Petru, 1:16.

[11] Mt. 10:16.

[12] 1 Tit 2:11-13.