Este cunoştinţă, care precede credinţa, şi este cunoştinţă, care se naşte din credinţă. Cunoştinţa, care o ia înaintea credinţii, este cunoştinţa firească; iar cea născută din credinţă, este cunoaşterea duhovnicească. Cunoştinţa cea firească este aceea, prin care deosebim binele de rău, care se şi numeşte judecată firească, prin care cunoaştem în chip firesc binele şi răul, fară învăţătură. Dumnezeu a pus-o pe ea în firea cuvântătoare. Şi prin învăţătură ea sporeşte, şi se adaugă. Nu este nimeni, care să nu o aibă. Şi aceasta este puterea cunoaşterii fireşti a sufletului cuvântător, să deosebească binele de rău, şi puterea aceasta se mişcă în el (în suflet) neîncetat. Cei lipsiţi de ea sunt mai prejos de firea cuvântătoare. Iară cei ce o au pe ea sunt drepţi la firea sufletului lor şi nu prăpădesc nimic din cele ce Dumnezeu firii celei cuvântătoare i-a dăruit spre cinstea ei. Pre cei ce au pierdut cunoştinţa, care deosebeşte binele de rău, îi ocărăşte Prorocul, zicând: „Omul n-a priceput cinstea, în care a fost (Ps. 48,13). Cinstea firii cuvântătoare este judecata (raţiunea) care alege binele de rău. Şi pe bună dreptate pe cei ce o pierd pe ea, i-a asemănat cu dobitoacele cele necuvântătoare şi iraţionale. Prin raţiune putem noi afla calea lui Dumnezeu. Şi aceasta este cunoaşterea cea firească, cea care merge înaintea credinţei, şi ea este o cale către Dumnezeu. Şi prin ea aflăm şi deosebim binele de rău şi să primim Credinţa. Şi mărturiseşte puterea firii, că se cuvine omului să creadă în Cel ce toate acestea Le-a zidit şi să creadă cuvintele Poruncilor Lui şi să le facă pe acestea. Şi din credinţă se naşte teama de Dumnezeu. Şi când frica de Dumnezeu se însoţeşte cu fapta, şi, oricât de puţin, se ridică spre faptă, atunci dă naştere cunoaşterii celei duhovniceşti, despre care am spus că se naşte din credinţă.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 84-85)