- Părinte, într-un tropar se spune: Mânaţi de mânia cea mai îndreptăţită (extras din stihira de la Laudele Praznicului Sfinţilor Pă­rinţi de la Sinodul I ecumenic). Care mânie este mai justificată?

- Când sunt nedreptăţiţi alţii şi cineva strigă şi se mânie cu durere sinceră, atunci „mânia este mai justificată”. Dar când este nedreptăţit el însuşi şi se mânie, atunci mânia sa nu este curată. Când vezi pe cineva că suferă pentru lucruri sfinte, unul ca aces­ta are râvnă dumnezeiască. Din aceasta îl poţi înţelege şi pe nebunul pentru Hristos. Dacă, de pildă, iei o icoană şi o pui înaintea lui invers, nebunul pentru Hristos va sări în sus. Aşa îl testezi. Există şi mânie dreaptă, dumnezeiască, şi numai această mânie se justifică la om. Moise, atunci când a văzut pe popor închinându-se viţelului de aur, s-a mâniat şi a arun­cat jos tablele cu poruncile ce i le-a dat Dumnezeu şi le-a spart (Ieşire 32, 1-20). Finees, nepotul arhiereului Aaron, a fă­cut două ucideri şi Dumnezeu a poruncit ca din se­minţia lui să iasă preoţii lui Israel. Când a văzut pe israeliteanul Zambri păcătuind cu madianita Hasbi nu s-a putut abţine ci, înaintea lui Moise şi a tuturor israeliţilor, s-a ridicat din adunare şi i-a ucis, oprind astfel urgia lui Dumnezeu. Dacă nu i-ar fi omorât pe amândoi, ar fi căzut urgia lui Dumnezeu peste tot poporul lui Israel (Numeri 25, 1-15). Înfricoşător! Eu când citesc din Psaltire stihul: Şi a stătut Finees şi L-a îmblânzit şi a încetat bătaia (Ps. 105, 30), sărut de multe ori numele lui. Dar şi Hristos, atunci când a văzut cum înăuntrul Tem­plului vând boi, oi şi porumbei şi pe cei ce schimbau bani, a luat biciul şi i-a alungat (In. 2, 14-15).

Un om duhovnicesc, când este mişcat de mânie ca să se apere pe sine într-o problemă personală, suferă de pur egoism, este sub lucrarea diavolului. Primeşte înrâuriri diavoleşti din afară. Dacă cineva este nedreptăţit sau luat în râs, pe unul ca acesta tre­buie ca alţii să-l apere pentru dreptate, iar nu pentru interesul lor personal. Nu se potriveşte să te cerţi pentru tine. Altceva este să reacţionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti serioase, subiecte legate de credinţa noastră, de Ortodoxie. Aceasta este datoria ta. Când te gândeşti la alţii şi te împotriveşti ca să-i ajuţi, atunci fapta aceasta este curată, pentru că se face din dragoste.

Când am mers la Sinai, coboram la mănăstire în fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă împărtăşesc. Odată, un proiestos, care îl înlocuia pe episcop atunci când acesta lipsea din mănăstire, mi-a spus: „Ei, dar nu chiar în fiecare săptămână. Călu­gării trebuie să se împărtăşească de patru ori pe an”. Atunci aveau tipic să nu se împărtăşească des. Aveam şi camilafca. „Nu trebuie nici camilafca”, îmi spune. Ei şi-o puneau numai la sărbători. „Să fie binecuvân­tat!” am spus. Şi o purtam şi eu aruncată pe umăr, ca pe un fular şi nu m-a mai preocupat aceasta. Ce? Să mă cert? De fiecare dată când coboram, mă pregăteam pentru Sfânta împărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când preotul spunea: Cu frică de Dum­nezeu..., îmi plecam capul şi spuneam: „Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am”, şi simţeam o astfel de schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă m-aş fi împărtăşit. După ce au trecut mai multe luni, au ve­nit la mănăstire patru-cinci copii, îndemnaţi de mine să vină la Sinai. Le-a spus şi acestora să nu se împăr­tăşească. Ei, atunci am vorbit şi problema s-a aranjat.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2, Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 53-56)