Și mândria, și amorul propriu, și slava deșar­tă, la care se pot adăuga aroganța, lăudăroșenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs­tra acest termen generic, care acoperă toate con­ceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înțelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deșartă și mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul și bărbatul, ca grăuntele și pâinea, ca începutul și sfârșitul.

Simptomele slavei deșarte, acestui păcat pri­mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproșuri­lor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”.

„Slava deșartă vede de departe privitorul cum se apropie, și pe cei mânioși îi face blânzi, pe cei ușuratici – serioși, pe cei împrăștiați – adunați, pe cei lacomi – înfrânați, și așa mai departe” – toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească și adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu și slavă deșar­tă ascunse.

Prin aceeași orientare după privitor se expli­că păcatul îndreptățirii de sine, care adeseori se furișează pe nebăgate de seamă chiar și în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toți”, „n-am decât păcate mărunte – n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Și fap­tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiță și trăind închisă 18 ani la țară) mă chinuie deseori”. Principala frază de pocăin­ță este pe deplin desființată de îndreptățirea de sine dintre paranteze. (Preotul Aleksandr Elceaninov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 48-49)