Dar căsătoria este începutul, nu sfârşitul a ceva, şi poate fi un început în fiecare zi. Un început bun aşa cum ni-l dorim fiecare dintre noi – în descoperirea partenerului, în autodescoperirea noastră în relaţie cu celălalt; un început în a da şi a primi căldură, dragoste, comunicare, atenţie, înţelegere şi acceptare. Este, de asemenea, o provocare de zi cu zi între a fi tu însuţi şi a evolua, a te armoniza în relaţie cu celălalt.

Informaţii care pot duce la dezechilibre

Din păcate, imaginea îndrăgostiţilor despre căsătorie şi despre modul în care, în general, se manifestă iubirea celuilalt este uneori nerealistă şi de natură a afecta echilibrul cuplului. Această imagine este alimentată pe deplin de filmele artistice şi se transformă din nefericire într-un filtru al realităţii – dacă spune asta, face asta, mă priveşte în modul acesta, înseamnă că mă iubeşte, dacă se comportă un pic diferit, nu mă iubeşte.

Aceste tipare pe care i le aplicăm celuilalt îi opresc din spontaneitate şi îi reduc simţitor posibilitatea de a fi el însuşi şi deci, în esenţă, creativ şi creator. De asemenea, există numeroase cărţi în literatura destinată publicului larg care dictează reguli clare, de la care Doamne fereşte să ne abatem, că ne paşte nefericirea conjugală. Sunt trasate clar roluri, ce trebuie să facă el, ce trebuie să facă ea, ne explică în mod clar de ce femeile se poartă într-un anumit fel şi bărbaţii în alt fel. În lipsa altor repere – educative, morale, duhovniceşti – astfel de informaţii duc la dezechilibre în relaţia îndrăgostiţilor şi în familie şi îngrămădesc, de multe ori în mod forţat, un univers relaţional vast într-o cutie. 

A veni în întâmpinarea nevoilor nu înlocuieşte comunicarea directă

De multe ori îi auzim pe cei din jurul nostru, sau ne surprindem chiar pe noi înşine gândind: „dacă m-ar iubi cu adevărat, ar şti ce gândesc acum”. Această idee iraţională şi multe altele, precum „dacă m-ar iubi cu adevărat, ar şti acum ce simt”, „ar şti ce nevoi am”, „i-ar face plăcere să meargă cu mine la shopping” etc., reprezintă pretenţii, condiţionări foarte restrictive şi parazitări ale relaţiei în căsătorie. Desigur, a veni în întâmpinarea nevoilor soţului sau a soţiei este foarte plăcut, creşte încrederea şi confortul, siguranţa în relaţie, dar nu înlocuieşte comunicarea directă, exprimarea de către fiecare a nevoilor şi dorinţelor sale. Fiecare dintre parteneri este dator să îşi cunoască nevoile şi problemele, să fie responsabil pentru ele şi să i le comunice deschis soţului/soţiei. În momentul în care fiecare îşi recunoaşte cu sinceritate, măcar în faţa propriei persoane, problemele şi nevoile, devine conştient că nimeni altcineva nu este responsabil de rezolvarea lor sau vinovat de nerezolvarea lor. Această creştere, maturizare a fiecăruia în relaţie duce la diminuarea, chiar dispariţia capcanei învinovăţirii celuilalt pentru problemele proprii, pentru stările de iritare, de nemulţumire, frustrare.

„Ciocnirile” reprezintă o ocazie de a comunica

Psihologul francez Jack Salomé utilizează o metaforă foarte sugestivă, comparând o relaţie cu o eşarfă, fiecare dintre cei doi protagonişti ţinând un capăt şi fiind responsabili doar de acel capăt; din păcate, de multe ori tendinţa este de a ne plasa la capătul celuilalt, de a şti foarte bine ce modificări, ce îmbunătăţiri trebuie să aducă acesta, neglijând însă propriul capăt de eşarfă, singurul pe care îl putem îmbunătăţi.

În măsura în care soţii conştientizează acest lucru, căsătoria devine o călătorie frumoasă împreună, dar şi a unuia spre celălalt şi a fiecăruia către el însuşi. Fiecare zi, fiecare clipă, devine o ocazie unică de a fi cu celălalt, de a ne oglindi în el.

Desigur, această călătorie frumoasă nu este întotdeauna uşoară, fiind marcată uneori de tensiuni şi conflicte, inevitabile. Sfântul Ambrozie de la Optina surprindea foarte bine, într-o manieră simplă, această realitate psihologică, spunând că „şi oalele pe un raft se mai ciocnesc, cu atât mai mult oamenii”. Aceste „ciocniri” însă reprezintă o ocazie de a comunica, a ne apropia mai mult de celalalt, de a-l vedea aşa cum este (cu stările şi nevoile lui), de a-l scoate din „chipul cioplit”, din imaginea idealizată pe care i-am creat-o şi care de multe ori îl împiedică să se dezvolte.             

Stabilirea unei ierarhii în căsnicie, premisă a înţelegerii în cuplu

Preocupările pentru bunăstarea partenerilor în căsătorie nu reprezintă doar apanajul zilelor noastre. Sfinţii Părinţi au vegheat asupra păstoriţilor îndrumându-i spre convieţuire paşnică, dându-le sfaturi în legătură cu alegerea soţului ori soţiei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul său la Epistola către Efeseni, îi îndemna pe bărbaţi: „Să căutăm la femeie mintea şi inima binevoitoare, cugetarea măsurată, blândeţea. Acestea sunt însemnele frumuseţii lăuntrice. Să nu căutăm frumuseţea trupului, nici să nu o învinovăţim pentru acele lucruri peste care nu are putere”.

Dintotdeauna, diferenţele dintre bărbat şi femeie şi provocările trăirii împreună au dus uneori la conflicte. Stabilirea unei ierarhii în căsnicie a fost întotdeauna premisa înţelegerii, a unirii în Duh. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nimic nu uneşte şi întăreşte aşa de mult vieţuirea noastră ca dragostea dintre bărbat şi femeie. Pentru această dragoste mulţi au luptat cu armele, pentru ea şi-au dat sufletele. Şi nu pe degeaba mult s-a sârguit şi Pavel pentru acest lucru, atunci când a zis: «Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri ca Domnului» (Efeseni 5, 22). Ce înseamnă asta? Că, dacă în unire de gând vor trăi aceştia, şi copiii cresc bine, şi casnicii trăiesc în bună rânduială, şi vecinii se bucură de linişte, şi prietenii şi rudele. Dar dacă vieţuiesc altfel, toate se întorc cu susu-n jos şi se tulbură. Şi, după cum dacă generalii sunt în pace unii cu alţii toate oştile le urmează cu bună cuviinţă, iar dacă sunt tulburaţi, toate se strică, aşa şi aici. Pentru aceea «femeile – zice – să se supună bărbaţilor lor ca Domnului»”.