Într-o casă creştină copiii sunt educaţi în contextul căsătoriei, al familiei. A vorbi despre căsătorie atunci când ne-am propus să vorbim despre copii poate părea o digresiune, dar, înainte de a porni la zidirea unei construcţii, trebuie să aşezăm o temelie trainică. Pe de o parte, dacă înţelegerea părinţilor cu privire la căsătorie este deformată sau dacă atenţia lor nu este îndreptată către viaţa de familie, copiii vor avea de suferit în mod direct. Pe de altă parte, copiii trebuie să vadă în părinţii lor un exemplu pentru căsătoria lor de mai târziu.

Între credincioşii Bisericii putem auzi de multe ori discuţii în care se compară monahismul cu căsătoria, în care se poate vedea că unii dispreţuiesc monahismul, alţii căsătoria. Copiii suferă atunci când părinţii nu îmbrăţişează cu toată inima căsătoria şi viaţa de familie. De aceea, aş dori să accentuez un fapt: căsătoria este o cale de mântuire. Asemenea discuţii, care compară căsătoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoană trebuie să-şi găsească propria cale de mântuire, cerând lui Dumnezeu să-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergând, să poată „lucra pentru mântuirea lui” (Filipeni 2,12) în condiţiile în care se găseşte şi care îi sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mântuirea nu prin alegerea unei căi de vieţuire sau a alteia, ci căzând din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis în monahism dacă dispreţuieşte căsătoria, iar căsătorindu-se, nu trebuie să dispreţuiască monahismul.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, pp.11-12)