Dacă ar lipsi plăcerea trupească, spunea Stareţul, cine ar suporta greutatea, responsabilitatea şi primejdiile naşterii şi educării copiilor, fără existenţa unei porunci a lui Dumnezeu referitoare la asta? Foarte puţini. Şi astfel neamul omenesc ar fi dispărut de mult. Aşadar, exact pentru a nu se întâmpla lucrul acesta, a introdus Domnul plăcerea în legăturile conjugale. Dar ‒ accentua el ‒ nu trebuie să ne scape faptul că, potrivit legii, copiii se zămislesc în mod incidental în vâltoarea satisfacţiei trupeşti. „Cel puţin să nu se împiedice zămislirea lor”, spunea dânsul.

Această situaţie a aproape întregii mulţimi a soţilor credincioşi se tolerează de Biserică şi se îngăduie ca o iconomie, dar este departe de a fi considerată ca respectare cu scumpătate a poruncii lui Dumnezeu în acest sens.

Curăţia inimii şi sfinţirea credincioşilor, a clericilor, a mirenilor, a monahilor, a căsătoriţilor şi necăsătoriţilor este ceea ce se cere prin excelenţă. Este vrednicia de căpetenie a poruncii absolut obligatorii a lui Dumnezeu, care Se bucură în mod deosebit de împlinirea ei. Aşadar şi cei căsătoriţi au ca lucrare a lor, mai presus de toate, să se nevoiască în stadionul acestei porunci soborniceşti, ca şi ei „să vadă pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Aceasta este datoria principală a soţilor, care ar trebui să ordoneze şi viaţa conjugală comună.

(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 143)