Cât de important este să ai o țară chiar și atunci când nu mai ești în ea, căci știi că ai unde te întoarce!
Ziua Națională este o sărbătoare comunitară în care celebrăm jertfa înaintașilor, unitatea neamului și ne aducem aminte de cele care ne oferă identitate: credința, istoria, cultura noastră comună. Este o zi în care celebrăm iubirea de patrie, care este o virtute creștinească fără de care nu putem exista ca o societate funcțională. Dar, este și o zi pe care o putem folosi pentru a reflecta la momentul istoric în care am ajuns ca națiune și la starea noastră obștească.
Ne-am putea întreba, de pildă, cum suntem, noi, românii, la aproape o sută de ani de la Marea Unire din 1918? Cât de trainice mai sunt fundațiile patriei de pe urma căreia trăim? Ce fel de unitate mai există în comunitatea noastră? Cum stăm cu fidelitatea față de fundamentele care au făcut ca această patrie să subziste atâtea veacuri, sub atâtea stăpâniri străine? Și, în cele din urmă, pentru ce considerăm noi, românii, că merită să trăim împreună? Care este misiunea noastră în această lume?
Or, mă tem că răspunsurile la aceste întrebări nu vor fi unele liniștitoare. Parcă suntem mai dezbinați ca niciodată, mai apăsați de griji și de năpaste ca niciodată și mai dezorientați ca niciodată. Suntem îndemnați să ne desconsiderăm înaintașii și să ne depreciem valorile esențiale, cele care ne dau identitatea, care ne dau sensul și rostul de a alcătui o națiune. Dacă vrem să ne apărăm familia, suntem arătați cu degetul și considerați „proști” sau „fundamentaliști”. Dacă ne apărăm Biserica, suntem acuzați că am fi „retrograzi” și că am vrea să tragem țara în Evul Mediu. Observăm, cu mare mâhnire, cum ne pătrunde și ne stăpânește, sistematic, o ură de sine și de tot ce e al nostru. Această ură de sine este un păcat cel puțin la fel de mare ca xenofobia, ura față de străin, asupra căruia stăruim să atragem atenția, după cuvântul Apostolului Pavel: „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).
Preaiubiții mei,
Iubirea de patrie este o virtute creștinească. Fără iubirea de patrie, nu poți clădi o societate a binelui, nu poți avea o țară în care toți să se simtă acasă. Și nu resimt, oare, cel mai greu despărțirea de „acasă”, de țară, sutele de mii de familii de români care muncesc și trăiesc în diaspora? Către ei, în mod deosebit, îmi îndrept gândul și rugăciunea, dorindu-le să ne regăsim, cu toții, când va binevoi Dumnezeu, în țara noastră, să ne regăsim acasă așa cum vechii iudei se regăseau în ținuturile natale după lungi și grele veacuri de robie. Cât de important este să ai o țară chiar și atunci când nu mai ești în ea, căci știi că ai unde te întoarce! Să alergăm, așadar, la rugăciune, să cerem ocrotirea și mijlocirea Sfântului Apostol Andrei și a Sfinților neamului nostru, să ne iubim patria cu gândul la Ierusalimul cel Ceresc.
Cu îmbrățișare în Hristos, al vostru Părinte, Frate și Prieten,
✝ Macarie
