Dacă vrei să ajungi la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Craiova, argumentează! Argumentele sunt ca niște ciomege în capul aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente. Singurul fel în care putem să trecem printr-un conflict și să beneficiem de tensiunea pe care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem, să înțelegem, pe de o parte ce voiește fratele meu de la mine și, pe de altă parte, ce vrea Dumnezeu de la mine în situația respectivă. Și dacă zice „iartă-mă”, să iertăm, dacă vrea cămașa, dă-i și haina… Dar să nu le luam ad-literam, că vor fi puțini cei care ne cer haina de pe noi. Ci, metaforic: dacă cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se așteaptă. Acest „mai mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunțare la „evidenta” noastră dreptate…

Argumentele sunt cei mai puternici vrăjmași ai minții noastre, pentru că acolo, veți vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni își are izvorul în nevoia omului căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe noi înșine... Argumentele nu fac decât să spună: „nu vezi că eu am dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Și ăla nu vede pentru că el vede că el e mai bun și mai grozav, nu are cum să vadă. Dacă va fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!

Dacă de la început cedăm și nu aducem nici un argument, ci încercăm doar să-l înțelegem pe celălalt, celălalt, simțindu-se înțeles, va simți și el nevoia să ne asculte, să ne înțeleagă. A înțelege pe cineva nu înseamnă a fi de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine și zice: „Maică, mi-a plăcut la o conferință de-a mata și vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur și văd că înțelegi ce e dragostea și te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înțelege că suferă că n-a avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înțeles, că simte că eu îl înțeleg… Și zic: „Te înțeleg – și chiar îl înțeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Și zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înțeles, da’ nu poate și nici nu vrea.”. Dar dacă îi spun: „Nu ți-e rușine, să-ți treacă așa o prostie prin cap?”, el se va simți rănit, nu?

Să reținem așadar: înțeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere, nici o forță nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înțeleg. Să vedeți câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi. Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înțeleg. Dar nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Că acolo se întâmplă tot felul de dezmățuri…”, îl cerți degeaba. Nu se duce acolo pentru dezmăț, ci ca să nu fie singur, sau să fie cu Măriuca. Atunci poți să-i spui: „Înțeleg că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ți se întâmple ceva rău și de frică, nu te las.”. Atunci se va simți înțeles și te va înțelege și pe tine… Sunt exemple copilărești cumva, dar e foarte important să nu argumentăm și să ne înțelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul celuilalt de vedere aduce armonie și înțelegere.