Câtă vreme va exista disponibilitatea oamenilor de a primi cuvânt de folos online, vom avea de ieșit în întâmpinare

Cu cât dorești să fii prezent și să dăruiești, cu atât iese surprinzător din ceea ce nu ai și intensitatea crește. Desigur, e firesc să fie așa, Izvorul nu ești tu. Doar Îl cauți pentru binele tău și al celuilalt, care din sinceritatea inimii vrea să fie odihnit prin preoția ta. Atunci distanțele nu mai contează, proximitatea sufletească e explicită și recunoștința aproapelui îți încălzește efectiv inima.

Trăim o perioadă de (mult mai mare) intensitate a prezenței mărturisitoare din partea Bisericii în societate, folosind mijloacele de comunicare specifice rețelelor sociale.

Personal, m-am ferit de facebook. Aceasta, până la momentul de răscruce determinat de Părintele meu. Știm bine că dacă este ceva care validează acțiunile noastre în plan eclesial, aceasta nu este intensitatea sau perspicacitatea cu care cântărim singuri lucrurile. Ci mai curând disponibilitatea noastră de a face ascultare. Pentru că a rămâne la nivelul minții stinge duhovnicia, în timp ce a pune mintea altuia peste mintea ta și a te odihni astfel în Părinte, odihnindu-l la rândul tău cu ascultarea ta, aduce har și lucrare. Or, ierarhul nostru ne-a cerut acum câțiva ani să ieșim în întâmpinarea credincioșilor și prin intermediul rețelelor sociale, cu conștiința că pe unii dintre ei (aproape) numai acolo îi putem găsi.

Desigur, contextul nostru pastoral occidental este și cumva mai aparte. Mai ofertant în această direcție. Distanțele fizice între credincioși fac că aceste mijloace pot ajuta generos pentru a ține legătura unii cu alții. Nevoie care s-a intensificat odată cu zilele coronavirus, când prezența la biserică este (atât de) diminuată.    

Desigur că noi, cei care intervenim cu predicile și catehezele noastre pe facebook, suntem plini de toate neputințele. Sigur că ne pasc pericole, dintre care vedetismul poate fi unul dintre cele mai grosolane. Poate că pierdem toată osteneala noastră în Hristos pentru un pic de slavă din partea oamenilor. Vom fi găsiți poate mai curând vrednici de osândă, ca unii care ne-am luat, precum fariseii, toată plata aici.

Dar riscurile nu ne pot opri să ne vedem de treaba noastră ca preoți, și anume, cu încredințare din partea Bisericii, explicit prin ascultare, să educăm poporul lui Dumnezeu. Unii o facem deopotrivă online din simplul motiv că oamenii sunt foarte prezenți aici. Personal, adesea simt că nu am ce să le spun celorlalți și că nu știu cum voi putea onora chemarea, de a ieși în mijlocul lor, primită din partea Bisericii. Nu mă refer doar la ceea ce a venit explicit dinspre ierarhul meu, ci și dinspre alții. Cert este că, de fiecare dată, o iau ca pe o șansă de a mă putea dărui, în pofida neputințelor mele, aproapelui meu. O primesc cu adâncă recunoștință că există cineva pe lumea aceasta care are nevoie (și) de darul meu. Sunt poate precum circarul acela devenit monah, care îi mai oferea lui Dumnezeu, când biserica era închisă, câte o acrobație. Îi oferea ce știa el să facă, nu ce nu știa. Și binevoiește Dumnezeu să dea inspirație, mai ales, o mărturisesc, când resimt un maxim de neputință. Pentru că, atunci, în sfârșit, îi las loc Lui.

Cred în minunea care se întâmplă sub ochii noștri. Câteodată este dificil să începi, să spui, să se încălzească ceva între tine și ceilalți. Dificultate care cu siguranță și alții mai mari ca noi au trăit-o, la diferite epoci. Dar dăruindu-te, înveți să îi descoperi pe oameni, să îi cunoști, online pentru început, poate chiar îi vei întâlni mai devreme sau mai târziu față către față. Și nădăjduiești că a contat că ai încălzit și tu ceva în inima lor. Se cere deseori sfat duhovnicesc la distanță, e o bucurie să cauți să poți fi de folos. Din intensitatea recunoștinței celorlalți ajungi să simți că a meritat efectiv ca lucrurile să se fi întâmplat. Că e viu. Cu cât dorești să fii prezent și să dăruiești, cu atât iese surprinzător din ceea ce nu ai și intensitatea crește. Desigur, e firesc să fie așa, Izvorul nu ești tu. Doar Îl cauți pentru binele tău și al celuilalt, care din sinceritatea inimii vrea să fie odihnit prin preoția ta. Atunci distanțele nu mai contează, proximitatea sufletească e explicită și recunoștința aproapelui îți încălzește efectiv inima.

„Credeam că din pricina deselor mele predici v-ați săturat de cuvintele mele; nu numai că s-a întâmplat tocmai dimpotrivă […] ci, dimpotrivă, v-au mărit dorința de a mă asculta. Nu săturare de predică, ci dor de predică. Ați pățit și voi ce pățesc la ospețe iubitorii de vin. Aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât sunt mai însetați; tot așa și cu voi: cu cât v-am predicat mai mult, cu atât mai mult v-am aprins dorința. De aceea, cu toate că îmi cunosc marea sărăcie, totuși nu voi înceta de a face ceea ce fac gazdele cele darnice: vă voi întinde mereu masa și voi face să vă fie întotdeauna plin paharul învățăturii.

Atunci cuvântul meu s-a lungit mult, mult de tot, ca niciodată; mulți se așteptau să se stingă râvna voastră din pricina mulțimii spuselor, dar s–a întâmplat contrariul: inima vi se încălzea mai tare […] de unde o știu? De acolo că, spre sfârșitul predicii, aplauzele erau mai puternice, strigătele de încuviințare tot mai entuziaste. Era la fel ca atunci când aprindem un foc. La început lumina focului nu-i așa de strălucitoare; dar când pui pe foc toate lemnele, atunci flacăra se înalță, mare și frumoasă, tot mai sus. […] cu toate că la început eram hotărât să vorbesc mai puțin, atunci am depășit măsura. Dar, mai bine spus, eu niciodată n-am depășit măsura. Căci lungimea unei predici nu se măsoară cu lungimea cuvintelor, ci cu dispoziția ascultătorilor. Când ai auditori nepăsători, pare că-i plictisești chiar când predica ți-e scurtă; dar când auditorii sunt aprinși, treji și numai urechi, nu le potolești dorința oricât de mult ai lungi predica.”*

Ultimele două paragrafe nu sunt ale mele. Un om amețitor ca vigoare și iscusință a cuvântului le spune. Un Sfânt al Bisericii, care observă că pe cât de mult alimentezi, pe atât de mult dorirea credincioșilor crește. Desigur, astăzi nu suntem obișnuiți cu uralele în biserică la predică. Transpunând ideea către transmisiile live, ele există întrucâtva sub forma acelor emoticoane trimise de urmăritori la diferitele momente ale intervenției live. Ele exprimă, deseori m-au încurajat. Desigur, și mai deplin primești din cuvântul  lor. Cred că față de epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, citat mai sus, și păstrând proporțiile în ceea ce privește calitatea amețitoare a ceea ce făcea el și ceea ce cârpim noi, un lucru îmi este cert: câtă vreme va exista disponibilitatea oamenilor de a primi cuvânt de folos online, câtă vreme ne vor încuraja să le vorbim, câtă vreme ierarhii noștri ne vor da binecuvântare, și nouă, și lor, să ne întâlnim online, vom avea de ieșit în întâmpinare...

Hristos în mijlocul nostru !

_______________________

* Despre mărginita putere a diavolului, Omilia I, în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, Editura IBMBOR, București, 2002, pp. 5-7.

De la același autor

Ultimele din categorie