„Fratele nostru este viața noastră!”

La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat, ca testament, porunca iubirii. În aceasta se sintetizează întreaga învățătură creștină și toate eforturile omului de a-și dobândi mântuirea (Ioan 13,34).

Și tot Domnul Hristos ne încredințează că nu există dragoste mai mare decât a-și da cineva viața pentru aproapele său (Ioan 15,13). În familia creștină, loc al iubirii și împlinirii trupești și spirituale, dar și altar de jertfă al egoismului, soții și părinții sunt chemați să iubească jertfelnic și să se dăruiască pentru ceilalți.

Scrierile creștine subliniază permanent faptul că mântuirea nu se obține în izolare, ci în comuniune sau, cum spunea Sfântul Siluan Athonitul: „Fratele nostru este viața noastră”[1]. Lumea, așa cum o înțelege credința creștină, este o biserică în extensie, în care omul este preotul și rege al creației, chemat să săvârșească necontenit o „liturghie cosmică”, iar familia restrânsă, alcătuită din părinți, copii și rude se împlinește în familia cea mare, a comunității eclesiale, în Biserică.

Cel mai cunoscut studiu de psihologie socială a fost cel început în anul 1938, în cadrul Universității Harvard (SUA). La el au participat 238 de studenți, în anul al doilea de studiu, între care și președintele Statelor Unite, John F. Kennedy. Echipe de specialiști, care s-au succedat pe parcursul a 80 de ani, au urmărit obiceiurile de viață ale celor 238 de persoane, alimentația, practicarea sportului, relațiile de familie, cariera și durata de viață. Concluzia la care au ajuns specialiștii a fost că la vârsta de 80 de ani, dintre studenții de altădată, cei care mai trăiau și aveau o stare mai bună de sănătate și, implicit, o speranță mai mare de viață nu erau cei care avuseseră o viață echilibrată, constând în alimentație sau mișcare, în evitarea exceselor, a băuturii sau țigărilor, nici măcar cei care își gestionaseră optim emoțiile și își construiseră corect cariera, ci aceia care avuseseră relațiile cele mai împlinite cu treizeci de ani înainte[2].

Atunci când este vorba de relațiile dintre părinți și copii, un studiu similar, realizat în cadrul Universității Johns Hopkins din Baltimore, derulat pe parcursul a 16 ani, în perioada anilor ʼ60 și ʼ70 și care a implicat studenți de la Medicină, a observat că aceia dintre ei care au avut o copilărie solitară, lipsită de afecțiunea părinților, neimplicați emoțional sau chiar absenți fizic, sufereau mai târziu, în număr mult mai mare de diverse forme de cancer[3].  

Într-un mod asemănător, lipsa de comunicare dintre soți, unul cu celălalt, a acestora cu pruncii lor, pe care îi încredințează bonelor electronice sau digitale, are efecte dramatice asupra copiilor. Privați de atenția, privirea, mângâierea, căldura și dragostea părinților, prea grăbiți și obosiți pentru a mai avea resurse și pentru ei, acești copii devin infirmi emoțional, fără abilități emoționale, lucru observant de fiecare cercetare, la vârsta școlii primare, gimnaziale sau la admiterea la facultate.

Specialiști la fel de importanți vorbesc despre o reală „apocalipsă a comunicării”. Dacă înainte de apariția telefonului, persoanele se întâlneau fizic, vorbeau și își comunicau preocupările, după inventarea acestuia, mesajul a fost mult diluat, în convorbirile telefonice. Acum s-a mai observat un lucru ciudat, și anume faptul că 75% dintre tineri preferă să scrie mesaje scurte, nu să mai vorbească la telefon. Ba, de multe ori, telefonul este folosit în cadrul a ceea ce se numește „strategie de evitare”. Ca să nu mai privești la celălalt, de teamă că nu vei ști să inițiezi și să întreții un dialog, să îți exprimi fidel gândurile sau sentimentele și să le gestionezi rațional, să adresezi sau să răspunzi la vreo întrebare, privești permanent în ecranul telefonului, ca și cum atunci și acolo îți sunt transmise mesaje fundamentale pentru viață și mântuire. Sunt prea ocupați cu telefonul, pentru a mai avea timp și pentru celălalt sau ceilalți.

Acestea toate dovedesc diminuarea abilităților sociale, încât studiile recente, la fel de laborios gândite și derulate, vorbesc despre o diminuare cu 40% a capacității de empatie, odată cu intruziunea agresivă a tehnologiei digitale în viața noastră, în mod deosebit a internetului și a rețelelor sociale. Și, ceea ce este cu adevărat îngrijorător, este faptul că acest lucru se observă la fete și la tinerele adolescente, care, în momentul în care intră într-o relație și mai ales atunci când devin mame, au ele însele probleme afective de remediat.

Într-o astfel de lume, în care mulți tânjesc după dragoste și apropiere, nu ne mirăm că este în înflorire industria roboților sexuali, prototipuri precum Michelle 4.0, Emma, Harmony, Henry sau chiar unele prototipuri de roboți transexuali, așteptați pe piață. Despre Harmony, producătorul ei ne spune că este dotată cu inteligență artificială, poate recunoaște vocile celorlalți, iar personalitatea ei poate fi alternată de „proprietar”, prin alegerea a 5 din 12 trăsături, printre care „atrăgătoare”, „prietenoasă”, „amabilă”, „intelectuală” sau „naivă”. Aceste trăsături pot fi reglate în intensitate, pe o scară de la unu la trei. Mai mult chiar, ea dispune de un sistem propriu de „dispoziție”, astfel încât, dacă nu interacționează timp de câteva zile cu nimeni, devine „taciturnă”, „supărată” sau chiar „iritată”. Dacă este jignită, are o replica prestabilită: „Când roboții vor controla lumea, n-am să uit ce ai spus!”[4].

Până la onorarea precomenzilor deja contractate ale acestora, oamenii încep deja să se obișnuiască, în tot mai multe așezăminte de bătrâni, cu roboții sociali. Au o înfățișare agreabilă, cu o față de un senin albastru digital; o voce caldă și asertivă, permanent la dispoziție, nu obosesc, nu se enervează, nu vor zile libere și nici concedii și, ceea ce îi motivează cel mai mult pe cei care îi achiziționează – nu cer salarii și nu sunt obligați să plătească impozite.

Nevoința duhovnicească și rugăciunea stăruitoare – mijloace de înfruntare a suferințelor vieții

Dacă ne gândim la pandemia prin care a trecut lumea și care pare a fi încă departe de a se fi încheiat deplin, orice moralist poate observa faptul că frica de necunoscut, incertitudinea și nesiguranța, angoasa, stigmatizarea, tendința de autoizolare sau de marginalizare a celor care au trecut prin boală, labilitatea emoțională, apatia, starea afectivă negativă, anxioasă și depresivă, comportamentele compulsive declanșate, tulburările de somn și de alimentație, toate acestea degenerând în gânduri autolitice, de sinucidere, au adâncit sentimentul de gol sufletesc și de eșec existențial. Acest lucru este observat cu ușurință în cea mai largă cercetare întreprinsă pe plan mondial, derulată pe șase continente, inițial în 30 de țări, dar mai apoi lărgită la 155, în 25 de limbi diferite, asupra efectelor pandemiei, în primele 19 luni de la debutul ei. Studiu a observat creșterea cu 58% a stărilor anxioase, cu 38% a incidenței depresiei și cu 13% a tentativelor suicidare.

Cuviosul Paisie Aghioritul, sfânt grec contemporan, care s-a mutat la Domnul în anul 1994 și a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2015, având ca zi de prăznuire data de 12 iulie a fiecărui an, făcând o radiografie spirituală a lumii în care trăim, spunea că aceasta a devenit ca un spital de nebuni, în care nimeni nu mai face răbdare cu nimeni. Nici soții între ei, care au devenit ca niște „petarde” aprinse sau niște „artificii” arzând. Nici nu intră bine în casă, că încep discuțiile, reproșurile, jignirile, cuvintele tăioase și greu de iertat și care conduc, în multe cazuri, la conflict, depărtare sufletească și divorț. Într-o astfel de lume, în care auzi la tot pasul de depresie și divorț, șomaj și sărăcie, materială și spirituală, oamenii, lucrând cu unelte și instrumente de fier, s-au abrutizat și ei, astfel încât, la mulți, inima le-a devenit rece și nepăsătoare, „de fier”[5]. Goana după bunuri materiale și plăceri fizice, de la care așteptau fericirea, s-a dovedit a le fi o alergare în zadar, pentru că intensitatea plăcerilor nu acoperă volumul eforturilor. Și, din acest motiv, omul se simte neîmplinit, gol și pustiit lăuntric.

Calea redobândirii armoniei sufletești o constituie redescoperirea valorilor autentice ale unei vieți spirituale profunde, o viață clădită pe valori, nu pe comori. Iar acestea – spirituale și veșnice, și nicidecum lumești sau trupești, pieritoare și trecătoare.

În relația cu „semenul” sau „aproapele” nostru, calea eliberării din „anxietatea” sau „fobia socială” o constituie cultivarea iubirii și a iertării, a compasiunii și a prețuirii. Doar astfel, vom face din lumea aceasta un loc mai frumos și mai bun pentru toți, iar din sufletul nostru – tron și sălaș al Dumnezeirii. 

Alături de preocuparea pentru o viață duhovnicească înaltă, concretizată în lupta cu păcatele, ca boli ale sufletului, și cu patimile – cancerul vieții spirituale; și în nevoința de a dobândi și cultiva virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, un remediu extrem de util împotriva frământărilor sufletești ale omului contemporan îl constituie rugăciunea, pe care Sfântul Ioan Scărarul o socotește „secure împotriva deznădejdii”. Ea restabilește armonia între semeni și aduce liniște în sufletul omului.

Redescoperirea și cultivarea virtuții creștine a iubirii de aproapele, prin faptele de milostenie trupească și sufletească, ceea ce știința contemporană numește comportament proactiv sau prosocial, are capacitatea de a ne ajuta să vedem în fiecare semen al nostru, un frate și un aproape, nu un „străin” ori un „potrivnic”.

Iar reintegrarea în „trupul tainic al Domnului Hristos” – Sfânta Biserică, în comunitatea parohială și eclesială, prin participarea efectivă, nu doar fizică, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și împărtășirea frecventă cu Trupul și Sângele Domnului, iar apoi, continuarea și lărgirea în lume a duhului de rugăciune, printr-o „Liturghie după Liturghie”[6], adică o viață creștină îmbunătățită, au puterea de a reda lumii și sufletului omenesc liniștea căutată și dorită. Acolo unde există viață duhovnicească înaltă și rugăciune stăruitoare, personală și liturgică, acolo este pace lăuntrică, bucurie sfântă și mântuire.

Îți mai recomandăm și: Secolul al XXI-lea – un veac al însingurării?