Taina Preoţiei

Mântuitorul Iisus Hristos a aşezat Taina Preoţiei, după Învierea Sa din morţi şi înaintea Înălţării Sale la cer, prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi - zicând acestea - a suflat asupra lor (apostolilor) şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

În Vechiul Testament, leviţii erau cei care reprezentau poporul înaintea lui Dumnezeu, fiind consacraţi, prin punerea mâinilor, de către popor (Numeri 8, 10).

Sfinţii Apostoli - după ce au fost investiţi în această demnitate - au hirotonit întru episcopi pe cei şaptezeci de ucenici pe care i-au trimis în diferite ţinuturi ca să vestească Evanghelia lui Hristos. Însă, secerişul fiind mult şi secerători puţini, aceştia - la rândul lor - au hirotonit preoţi în fiecare biserică/ comunitate (Fapte 14, 23), investindu-i cu puterea slujitoare şi sfinţitoare după cuvântul, care zice: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Prin aceasta s-a împlinit, în fapt, testamentul Mântuitorului Iisus Hristos ca Sfânta Euharistie - Cina Domnului - să se facă neîncetat, nu doar în limita unei singure generaţii, spre pomenirea Sa (Luca 22, 19).

Sfinţii Apostoli - şi prin ei urmaşii acestora: arhiereii şi preoţii - au primit şi puterea învăţătorească, după cuvântul care zice: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19- 20). Acesteia i s-a adăugat puterea jurisdicţională, după cuvântul care zice: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Darul celor trei demnităţi

Harul primit prin Taina Hirotoniei în una din cele trei trepte - diacon (Fapte 6, 6), preot (Fapte 14, 23) şi episcop (Tit 1, 5) - îşi are izvorul în lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne încredinţează că toţi credincioşii au fost chemaţi să fie „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt”, supunându-se preoţilor şi slujitorilor Bisericii cărora, în calitatea lor de „împreună preoţi şi martori ai patimilor lui Hristos” cu Sfinţii Apostoli, mai mult chiar, de „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere” (I Petru 2,9 şi 5,1), li s-a dat să fie „păstori ai turmei” (I Petru 5, 2).

Arhiereul, canonic hirotonit, este cel prin care lucrează puterea harului lui Dumnezeu. Rugăciunea de la hirotonie surprinde acest adevăr, zicând: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop); să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh”. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria ucenicului său Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii” (I Timotei 4, 14), după care adaugă: „Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6).

Potrivit treptei în care sunt rânduiţi să slujească, primitorii harului dumnezeiesc, prin punerea mâinilor, au puterea să săvârşească cele sfinte potrivit treptei lor de slujire. Astfel, episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele Bisericii, inclusiv sfinţirea Sfântului Mir şi a antimisului; preotul primeşte - prin hirotonie - darul celor trei demnităţi: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi antimisul; diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului - în întreita lor activitate - spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârşi nici o Sfântă Taină a Bisericii şi nici o ierurgie sau lucrare sfinţitoare.

Harul - odată împărtăşit prin hirotonie - nu se pierde, după cuvântul care zice: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”, spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 11, 29).

Aşadar, preoţia este sfântă, fiind iruptă din preoţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi presupune o sporită jertfă de sine (a se vedea „Despre preoţia dureroasă” la T. M. Popescu). Această jertfă de sine a păstorului este, de altfel, cea care face posibilă coeziunea omului cu Dumnezeu, cea mai înaltă aspiraţie a omului pe pământ.

Taina Nunţii

Taina Nunţii - sau Taina Cununiei, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că „este mare” (Efeseni 5, 32) - a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-10) şi cuprinde trei momente importante: punerea inelelor pe mâinile mirilor, aşezarea coroniţelor pe capetele mirilor şi gustarea din paharul de nuntă şi din prescură; toate aceste momente sunt însoţite de o comuniune punctuală de rugăciuni.

Inelul de logodnă se pune pe degetul mirelui şi al miresei în cadrul slujbei de Logodnă şi simbolizează eternitatea iubirii dintre cei doi soţi care - prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu - nu vor mai fi două trupuri, ci unul singur (Matei 19, 6). Este o iubire care presupune ieşirea din sine şi revărsarea în cel de lângă tine. Însăşi arhitectura inelului este expresia acestei nesfârşite iubiri dintre cei doi: bărbat şi femeie.

Grecii antici au fost primii care au purtat inele de logodnă numai că - pentru ei - acestea erau, mai degrabă, un fel de inele de promisiune, decât de logodnă. Mai târziu, romanii, preluând practica inelelor de la greci, ofereau logodnicelor un inel din aur, pe care îl purtau la sărbători, şi unul din fier, pe care îl purtau acasă în semn de supunere.

Interesant este faptul că inelul din aur era însoţit de o cheiţă, simbol al iubirii dintre mire şi mireasă, după cum reiese şi din cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Bărbatul datornică iubire să-i dea femeii, aşijderea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). Desigur, cheiţa respectivă era - dincolo de valoarea ei simbolică - folosită la deschiderea lăzilor de zestre, pe care viitoarea soţie urma să le aducă în casa mirelui.

Cu trecerea timpului, inelele au fost împodobite cu pietre preţioase şi semipreţioase. Aşa se face că - în secolul al XV-lea - veneţienii au introdus ornamentele din diamante şi platină pe inelul de logodnă, ca semn al rezistenţei şi durabilităţii căsătoriei. Cel care a folosit - pentru prima dată - un inel cu diamant a fost, în 1477, Arhiducele Maximilian al Austriei, cu prilejul căsătoriei lui cu Maria de Burgundia.

Punerea inelelor este menţionată şi de tradiţia veche creştină, precum şi de cei mai vechi codici constantinopolitani. În tradiţia primară a Bisericii, inelele erau aşezate - înainte de logodnă - pe Sfânta Masă; tradiţie care încă se mai păstrează în Bisericile din Grecia şi Rusia.

Astăzi, inelele mirilor se aşază - împreună cu cununiile - pe Sfânta Evanghelie, înainte de începerea slujbei de logodnă, acesta fiind semnul văzut al logodirii omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, dar şi al iubirii, milostivirii şi prezenţei lui Dumnezeu în viaţa celor ce se însoţesc unul cu altul.

Cununile sau cununiile - care se aşază pe capetele mirilor - simbolizează unirea mirelui - Hristos - şi a miresei - Biserica -, amintind, totodată, de cununile mucenicilor, al căror tropar se cântă în cadrul Tainei Cununiei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru toate” (Efeseni 5, 24).

Familia creştină, „răsadniţă a sfinţeniei”

Practica aşezării cununilor are origini precreştine; făcând trimitere la acele timpuri când - între altele - camera de nuntă a mirilor se împodobea cu flori, iar pe capetele acestora se puneau - de către tatăl miresei, înainte de începerea mesei festive - coroniţe cu flori, care se scoteau abia după terminarea ceremoniilor de nuntă. Acest obicei a fost preluat de creştini încă din secolul al II-lea, după mărturiile lui Tertulian.

Ulterior, sub influenţa ritualului de încoronare a împăraţilor bizantini, locul cununilor de flori a fost luat de cununiile confecţionate din metale preţioase. Aşa se face că - sub influenţa acestui ritual, probabil după secolele VI-VII, când s-a alcătuit slujba încoronării împăratului, în care patriarhul era cel care îi aşeza coroana pe capul lui - ritualul punerii coroanelor pe capul mirilor a fost preluat şi de Biserica creştină.

Unirea celor două ceremonii - punerea inelelor şi a cununiilor - într-o singură slujbă este atestată de mai multe surse din secolele XI-XII. Aceasta, după secolele XVII-XVIII, a ajuns să fie considerată chiar cea mai importantă parte a slujbei, probabil şi datorită dispariţiei practicii împărtăşirii mirilor în timpul acestei ceremonii.

Desigur, în pildele lui Solomon se spune că „femeia virtuoasă este ca o cunună pentru bărbatul ei” (12, 4); de fapt - în Hristos - şi bărbatul şi femeia sunt darul lui Dumnezeu, după exemplul Fiului lui Dumnezeu, Care „ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5, 2).

Paharul de nuntă care se dă mirilor la cununie - cu origini eminamente creştine - semnifică bucuria nunţii, dar şi unirea fiinţială a mirilor, care prin taină devin un singur trup, capabil de îndeplinirea vocaţiei pentru care au fost creaţi, şi anume cea de părinţi.

Ştiut este faptul că în perioada primară mirii se împărtăşeau înainte de primirea Tainei Sfintei Cununii, mai ales că această Sfântă Taină se oficia în cadrul Sfintei Liturghii, adăugându-se şi cereri speciale; naşii trebuiau - la rândul lor - să se împărtăşească împreună cu mirii. Doar în felul acesta se împlinea întru totul taina.

Gustarea vinului din paharul de nuntă semnifică totodată faptul că cei doi vor gusta - împreună - atât din bunătăţile, cât şi din greutăţile vieţii. Mai mult, vinul şi prescura pe care mirii le primesc sunt semnul văzut că soţii vor mânca dintr-o pâine şi vor bea dintr-un pahar tot restul vieţii. Toate lucrurile care le vor fi dăruite de acum în semn văzut, în timpul vieţii lor - după cum cerem în fiecare rugăciune din cele rostite în cadrul slujbei - vor fi ale amândurora şi se vor împărtăşi împreună din ele.

Familia presupune comuniune şi comuniunea presupune iubire; prin comuniune persoanele nu dispar, ci se desăvârşesc; nostalgia paradoxală a comuniunii, respectiv a iubirii, este de a uni şi, totodată, de a menţine individualitatea şi a o desăvârşi. Or, într-o familie izvorul însuşi al comuniunii, respectiv al iubirii, este Hristos. El este puterea sfinţitoare precum şi temelia fiinţială a familiei.

Aşadar, unirea dintre un bărbat şi o femeie, prin Taina Nunţii, are nu doar o motivaţie pur biologică, carnală, ci şi una spirituală, ea presupunând, prin naşterea de prunci, lărgirea hotarelor împărăţiei lui Dumnezeu. Copiii sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui Dumnezeu între oameni, prin care se prelungeşte pruncia lui Iisus în lume.

Aşa se şi explică faptul că scopul şi rostul unei căsătorii nu este acela de a fi singur în doi, aşa-zisa căsătorie albă, atât de mediatizată de unii duhovnici adepţi ai Turmei „Sfântului Ilie“, să te comporţi ca şi cum nu ai fi căsătorit (I Corinteni 7, 29), ci acela de a da naştere unui al treilea, după modelul Sfintei Treimi. Căci, după cum Dumnezeu nu ar putea fi un Dumnezeu adevărat dacă nu ar avea din veci un Fiu adevărat, pe care-L iubeşte şi care-L iubeşte şi Care la rândul Lui este deofiinţă şi împreună veşnic cu Duhul, tot aşa şi o familie care nu-şi doreşte copii, deşi ar putea să-i aibă, - sigur, este mai greu pentru cei care, din motive medicale, nu pot avea copii -, este o familie incompletă; or, o casă fără nici un copil este o casă tristă, lipsită de viaţă, asemenea unui cimitir.

Sfântul Apostol Pavel, recomandă corintenilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, fără numai cu învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5); se pare că, pe atunci, în Corint, ca şi astăzi pe la noi, erau şi dintre cei care practicau aşa-zisa căsătorie albă, care este contrară rânduielilor aşezate de Dumnezeu. Or, Biserica, în cadrul Tainei Cununiei, se roagă „pentru dobândirea de prunci buni” şi nicidecum pentru nerodirea mirilor.

Familia creştină, spunea marele nostru teolog Mitropolitul Nicolae Mladin, prin Taina Sfintei Cununii, devine „răsadniţă a sfinţeniei, în care tatăl este cu adevărat întrupare a lui Hristos, mama este cu adevărat întrupare a Bisericii, mireasa cea neprihănită, copiii sunt cu adevărat întrupări ale lui Iisus în lume”. Da, cam aceasta ar trebui să fie icoana neprihănită a familiei!

Puteți citi și: 

* Tainele trecerii omului de la moarte la Viaţă

* Tainele de însănătoşire sufletească şi trupească - daruri de la Dumnezeu, pe drumul vieţii creştinului ortodox