Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța. (Luca 18, 10-14)

Duminica Vameșului și a Fariseului este în Biserica Ortodoxă „semnalul” începutului drumului către sărbătoarea Învierii Domnului. Din această zi și până la Paști se întinde perioada Triodului, numită așa după o carte de cult folosită la slujbe, care se remarcă printr-o profundă accentuare a stării de pocăință, ca pregătire a Învierii. Pe lângă post, ne străduim în acest răstimp să respectăm poruncile lui Dumnezeu mai cu ardoare. Odinioară, fiind întrebat care este cea mai importantă poruncă din Lege, Iisus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Iar în pilda samarineanului milostiv arată concret, că iubirea de Dumnezeu există prin iubirea aproapelui și invers. La fel afirma și Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4,20)

În Evanghelia acestei duminici, Mântuitorul povestește cum se rugau în templu un fariseu și un vameș. Fiindcă rugăciunea nu este numai de cerere, ci și de laudă și de mulțumire, ba chiar orice fel de dialog cu Dumnezeu este în definitiv o rugăciune, fariseul se pare că adresează Celui Preaînalt o rugăciune de mulțumire pentru starea în care se află, lucru cu siguranță lăudabil. Din păcate sunt destul de rari cei care mai și mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile primite și pentru starea în care se află. Îndestulat fiind de prea multe, omul tinde să uite că tot ce are este darul Creatorului și își aduce aminte de cele înalte mai degrabă în momente de greutate. Prin urmare, departe de a fi blamat, fariseul face parte dintr-o categorie aparte, selectă, a celor care mai și mulțumesc. Chiar cuvântul „fariseu” în traducere înseamnă „separat”. Cei din această mișcare se considerau privilegiați prin însuși faptul că, respectând strict Legea, rămân în legătură cu Dumnezeu și astfel, sunt protejați de toate relele. Însă primul erou al pildei nu mulțumește pentru că e sănătos, pentru lumina zilei, pentru părinți, familie și prunci, pentru că are de pus o pâine pe masă, pentru pace. Ci ca un „credincios” veritabil pune pe primul loc – sau așa crede el – relația sa cu Dumnezeu, mulțumind pentru privilegiul de a fi altfel. El se consideră superior muritorilor de rând și se delimitează de ei, numindu-le păcatele care îi stăpânesc. Aceștia sunt nedrepți, răpitori, preadesfrânați, iar pe ultimul loc în această ierarhie a relelor se situează „acest vameș”, adică nu o persoană numită la modul general, ci chiar cineva concret, aflat de față tot în aceeași casă de rugăciune. Acest vameș chiar se ruga în același timp cu fariseul. Cei doi ar fi trebuit să fie, s-ar putea spune, în comuniune de rugăciune în același timp și același loc, la fel cum se află toți credincioșii prezenți la aceeași Sfântă Liturghie.

Continuându-și „mulțumirea”, fariseul începe să-și laude virtuțile, de altfel chiar reale, nu închipuiri: postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din toate, adică a zecea parte din ce câștigă o oferă ca jertfă lui Dumnezeu, în formă de donație la templu. Nu e puțin ceea ce face. Ne-am putea întreba câți dintre creștini chiar postesc miercurea și vinerea, ori sunt dispuși să ofere zece procente din câștigul mâinilor lor Casei lui Dumnezeu. Așadar în ciuda lăudăroșeniei sale, fariseul îndeplinea legea, făcea multe lucruri bune. Dar îi lipsea smerenia, se vedea pe sine îndreptățit să stea de vorbă cu Dumnezeu fiindcă împlinise un set de porunci. Cei din jur erau pentru el doar ființe cu două picioare, dar nu semeni.

Despre vameș, Domnul Hristos spune mai puțin. Ce însemna vameșul în mentalitatea iudeilor din acea vreme este bine știut de la întâlnirea lui Iisus cu Zaheu, care era disprețuit de cetățenii Ierihonului (Lc. 19, 1-10). Vameșii impozitau adesea peste reglementările impuse de stăpânirea romană, considerată nelegitimă și spurcată. Legătura lor cu păgânii, evitată de evreii pioși, constituia încă un motiv de dispreț. Dar, spre deosebire de fariseul obișnuit cu șederea aproape de altar, venind la rugăciune vameșul stătea „departe”, undeva în partea din spate a lăcașului. Asemenea unui copil care nu și-a făcut temele și dă să se ascundă în spatele celorlalți colegi spre a nu fi observat de învățător și luat la întrebări, el „nu voia nici ochii să-și ridice către cer”. Rușinea păcatelor sale îl smerea, ținându-l departe de Dumnezeu. Dar în ciuda rușinii a învins în el îndrăzneala sfioasă de a cere milă, recunoscându-și starea proprie de nevrednicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”.

Prezentând pe cei doi oameni aflați la templu, Mântuitorul concluzionează: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela”. De aici reiese nu neapărat că rugăciunea fariseului, așa ipocrită și făloasă cum era, n-ar fi fost ascultată sau primită de Dumnezeu. În definitiv, atât rugăciunea amestecată cu lăudăroșenie de tipul celei rostite de fariseu, cât și rugăciunea amestecată cu păcatele cotidiene, asemenea celei rostite de vameș, sunt rugăciuni imperfecte. Dumnezeu nu la aceste lucruri caută, ci la dorința omului de se întâlni cu El. Totuși, Iisus îl consideră mai fericit pe vameș, spune că acesta s-a întors înapoi acasă mai câștigat. Fariseul și-a luat plata sa pe loc, pentru raportul său detaliat al unei vieți înțesate de împliniri. În schimb, vameșul a primit pentru smerenia sa ceea ce a cerut: mila lui Dumnezeu. Aceasta aduce mai multă îndreptare omului decât lauda trecătoare pentru faptele săvârșite.

La concluzia privind persoana care se întoarce acasă mai îndreptată, Domnul Hristos vine și cu o explicație: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Cine caută să se prezinte mai arătos decât este, de fapt se micșorează tocmai arătând că are nevoie de recunoașterea de către altcineva a meritelor sale. Dimpotrivă, fața celui care se smerește, care are curajul să spună despre sine exact ceea ce este, adică un păcătos de rând, este ridicată de Dumnezeu dinspre pământ spre cer. Fiindcă atunci când primești un dar de la Dumnezeu, ochii tăi se îndreaptă către cer, tinzând la ceva mai înalt decât ai fost până atunci.

Cărțile de slujbă ale Bisericii abundă în comparații între viața duhovnicească a noastră, a celor de azi și virtuțile, respectiv defectele vameșului și fariseului. Nouă ne rămâne să tindem către smerenia vameșului, dar totodată și către modelul de împlinire a rânduielilor legii, oferit de fariseu. Și, dacă ne aflăm în pericolul de a nu reuși nici una dintre ele, putem încerca măcar să nu judecăm pe cel de lângă noi, fie el vameș, fariseu, om de rând sau cu stare, fiindcă fiecare dă seamă de păcatele și de virtuțile sale înaintea lui Dumnezeu.