Sufletul nostru are deplină libertate s-aleagă între binele şi răul pus în faţă. Căci trebuie să ştim că: „fiecare din noi are în el două porniri care ne guvernează şi ne poartă acolo unde ele vor să ne ducă: una este dorinţa născută în plăceri, alta gândul chibzuit de a face binele…

Aş asemăna fiinţa noastră cu un car, la care sunt înhămaţi doi cai: unul din ei e blând şi de rasă bună, altul e rău şi neastâmpărat, pentru că aşa îi este neamul. Pe când carele care poartă pe zei pot fi uşor conduse şi se înalţă liniştit, căci amândoi caii sunt potoliţi, cele ale oamenilor se ridică cu anevoie, căci calul nărăvaş se lasă cu greu dus şi face să-l răstoarne spre pământ, iar calul cel bun vrea să meargă acolo, unde merg carele zeilor. E vina vizitiului, care n-a ştiut să îmblânzească calul nărăvaş. E o luptă grea, pe care sufletul trebuie să o ducă ca să stăpânească pornirile rele din noi” (Platon).

Ajungând să înfrângi ispita care te duce la păcat, ai suprimat cauza suferinţei. Ai ajuns să nu te mai laşi dus acolo unde conştiinţa te mustră. E o încercare grea, în care trebuie să izbuteşti. Căci ispita şi păcatul te ţin înlănţuit între braţele lor seducătoare. E un fel de viaţă în care conştiinţa adoarme. În ceasul în care Dumnezeu începe să pregătească taina curăţirii şi întoarcerii sufletului spre El, sufletul era prea obişnuit cu păcatul.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 4, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2006, pp. 11-12)