Ce este, de fapt, păcatul strămoşesc?

Cuvinte duhovnicești

Ce este, de fapt, păcatul strămoşesc?

Când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea care, într-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. 

Adam era în starea de luminare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. După cădere, mintea sa era întunecată şi mărginită. Astfel se ajunge la orbirea minţii, întunecarea şi mărginirea sa.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană. Ea s-a răzvrătit împotriva minţii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavoleşti, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând,deci, porunca lui Dumnezeu. Ajungem astfel la identificarea minţii cu raţiunea. Mintea, în loc să cârmuiască raţiunea, este acum una cu ea.

De fapt, când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea, ceea ce, într-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. Mintea i s-a întunecat. Şi aşa cum, atunci când ochiul trupesc este vătămat, întregul trup este întunecat, la fel şi când orbeşte ochiul sufletului ‒ care este mintea ‒ întregul organism duhovnicesc se îmbolnăveşte şi cade în beznă adâncă. Cred că despre aceasta vorbeşte Domnul când spune: „Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ?” (Matei 6, 23)

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia,  p. 21)