Această artă a luat naștere mai ales în mediul monahal. Psaltirile și cărțile religioase aveau ornamente și mici ilustrații pe marginile paginii, chenare care ofereau ilustratorului interpretări libere ale metaforelor din text. Pictura bizantină a urmat să fie aplicată în cazul manuscriselor, unde a reușit să integereze compoziția în construcția paginii, în acord cu amplasarea textului. Cu un gust excepțional și cu un mare spirit inventiv, pictorii au folosit, ca elemente ornamentale integrate cărților, motive arhitectonice de arcuri și coloane, sau plante și animale decorative și le-au pus în concordanță cu ilustrațiile.

Se disting două categorii de miniaturi bizantine. Una este organic legată de cerințele picturii ca artă, în care lucrarea să apară ca un tablou închegat și unitar, ca o compoziție. În cealaltă, preocuparea artistului este, înainte de toate, aceea de a explicita textul, de a face sensibile imaginile pe care textul țintește să le trezească cititorului (așa-numitul stil povestitor).

Miniaturile pot fi în scriere argintată și aurită pe pergament lipit cu purpură, care pot relata evenimente din viața împăratului, momente din viețile sfinților. Orânduirea scenelor se servește de momente așezate în diferite registre orizontale și verticale, ceea ce face posibilă o desfășurare a istorisirii.