Fiind creat de Dumnezeu pentru a fi într-o comuniune veșnică în iubire cu El, dar și cu semenii, omul alege imediat după crearea sa, să nu respecte porunca divină. Astfel, de pe drumul marcat corespunzător, omul „virează” pe un alt drum, unul cu mult mai lung și, paradoxal, cu un alt final.

De-a lungul întregii istorii biblice a Vechiului Testament, vedem că Dumnezeu nu lasă creația mâinilor Sale să se piardă, drept pentru care, intervine în istoria poporului evreu, călăuzindu-l spre adevărata cale de urmat. Punctul culminant al intervenției divine îl constituie trimiterea Fiului Său, a Cuvântului născut din veci din Tatăl,  pentru ca Acesta, în calitatea Sa de Cale, Adevăr și Viață, să-l așeze pe omul căzut pe adevăratul traseu spre îndumnezeire. Am putea spune, cu alte cuvinte, ceva mai îndrăznețe, că Hristos face o intersecție, între drumul pe care omul căzut mergea, și Calea spre îndumnezeire, produce în parcursul vieții pământești o schimbare existențială, necesară și liberă de asumat. De acum înainte, real și potențial, Calea este la vedere, este marcată corespunzător și sunt o multitudine de indicatoare ce ne îndrumă spre ea; totul ține, doar, de liberul arbitru al omului: să vireze spre Calea Hristos, să-și asume acea cale și astfel să parcurgă traseul îndumnezeirii.

Iar pentru că iubirea lui Dumnezeu față de noi, ne copleșește în măreția și multitudinea sa, Hristos Cel Înviat și Înălțat la ceruri, ne trimite nouă de la Tatăl pe Duhul Sfânt, precum El Însuși ne-a promis: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Duhul Sfânt, „Domnul de viață făcătorul”, este cel care ne ajută nouă, în mod real, la parcurgerea îndumnezeirii; El este Cel care ne dă combustia necesară pentru ca noi să parcurgem această cale. Suntem neputincioși, dar totuși vrem să ajungem la destinație, să ne sfințim viețile, să ne îndumnezeim, iar pentru aceasta Duhul vine și se sălășluiește întru noi. Ține de noi să punem început bun al acestui traseu, să pășim, mai bine spus, să virăm viața noastră spre Calea, spre Adevărul și Viața cea adevărată, Hristos.

Asemenea podului din imagine, așa este și viața omului: un traseu spre înălțimile spirituale, întru petrecerea veșnică cu Dumnezeu. Suișurile și coborâșurile sunt inerente vieții umane, fac parte din natura noastră căzută în păcat, însă, după cum putem vedea, balustrada este groasă, este trainică, căci este ancorată în iubirea lui Dumnezeu față de noi, având drept pârghie Întruparea, Crucea și Învierea Fiului Său, iar la celălalt capăt se sprijină tot în Dumnezeu, în bucuria înfierii noastre, în bucuria învierii noastre, în bucuria îndumnezeirii. După cum vedem și-n imagine, de sus podul este ancorat  cu fel și fel de frânghii, ce se țes asemenea unei pânze de păianjen … eu le văd pe acestea ca fiind razele harului dumnezeiesc, ca fiind razele luminii necreate ce însoțesc traseul bine-voitorului spre Dumnezeu, căci omul nu este singur pe această lume, nu este lăsat la voia întâmplării.

Pe acest traseu, către Dumnezeu, trebuie să pornim fiecare dintre noi, parcurgerea lui fiind o necesitate existențială, iar nu doar un fapt utopic. Pentru aceasta, trebuie să plecăm la drum cât mai ușori, să nu purtăm asupra noastră poveri ce ar putea înăspri condițiile de drum; trebuie să ne des-pătimim, să lăsăm la o parte poverile patimilor, luându-ne la noi doar un rucsac, cu strictul necesar, pentru ca a noastră călătorie să se facă în condiții optime. Iar acest strict necesar îl formează virtuțile cele îndumnezeitoare, virtuțile cele necesare și ajutătoare omului; în acest fel, rucsacul nostru nu ne va fi povară, ci, putem spune chiar că, ne va da aripi, pe întregul traseu.

Voința de a parcurge acest traseu, starea interioară, duhovnicească, care trebuie să ne însoțească, în tot timpul, rațiunea parcurgerii, aș putea spune, este iubirea cea rugătoare; această iubire de ne va însoți, vom căpăta încrede în capacitățile noastre de a parcurge drumul spre Dumnezeu, într-un mod teandric, într-un mod al conlucrării intime dintre Dumnezeu și om.

Să-l rugăm așadar, pe Bunul Dumnezeu, să ne dea puterea, iluminarea duhovnicească a minții și a inimii, pentru ca această viață să o putem parcurge pe adevărata ei Cale, spre ținta Adevărului, pentru a petrece în Viața cea dumnezeiască, căci de realitatea parcurgerii ei ne-au încredințat sfinții ce nu au cutezat a se abate de la ea. Iar rugăciunile acestora, far ne vor fi nouă pe calea cea strâmtă spre Dumnezeu.