În cadrul procesului de învăţare, copiii preiau manierele, comportamentele şi obiceiurile pe care Ie observă la cei din jurul lor.

Când i-am spus lui Kassiani, care avea patru ani pe atunci, că e timpul să meargă la culcare, ea mi-a răspuns:

- A, da? Nu poţi să mă obligi. Nu eşti şeful meu.

Am simţit cum mi se urcă puţin sângele la cap văzând-o cum mă sfidează făţiş, dar m-a înmuiat zâmbetul care i-a luminat o clipă chipul, care trăda de fapt adevăratul motiv al purtării sale. Mi-am dat seama că nu era o sfidare propriu-zisă. Aşa că am întrebat-o:

- Kassiani, unde ai auzit vorbindu-se aşa?

- La Sarah acasă, zise ea.

- Noi aşa vorbim acasă? am întrebat-o zâmbind.

A zâmbit şi ea, răspunzând că nu, apoi s-a dus la culcare.

Mulţi dintre noi îi vedem pe copii imitând comportamentul urât pe care îl văd la televizor, în filme sau la prietenii lor. Un răspuns adecvat al părinţilor ar trebui să includă o discuţie asupra acestor influenţe, precum şi limitarea cantitativă şi selectarea calitativă a cărţilor, a muzicii, a emisiunilor televizate, a filmelor şi a prietenilor cu care intră în contact.

Copiii au de obicei nevoie de o perioadă de tranziţie când se întorc de la joaca împreună cu cei de vârsta lor, ca să se adapteze la contextul căminului familial. Aceasta se aplică mai ales atunci când se întorc acasă după o perioadă mai îndelungată, ca de exemplu, din tabără.

Când comportamentul nedorit provine din imitarea altora, un răspuns adecvat este să ai răbdare, să faci posibilă o perioadă de tranziţie către atmosfera de acasă, să afli de unde a cules copilul aceste exemple de comportament, să discuţi cu el despre ce înseamnă un comportament adecvat în diferite situaţii, să fii atent la expunerea copiilor la influenţele din exterior şi să stabileşti limite clare.

Ceea ce este mai evident, dar adesea şi mai dificil de luat în calcul este dacă ei nu cumva pe noi ne imită. Când mamele mă întreabă de ce nu le ascultă mai atent copiii, eu întreb ce exemplu le dă tatăl lor. Copiii vor învăţa dacă să o asculte sau nu pe mamă văzând în ce măsură o ascultă tatăl lor.

Părinţii adesea nu sunt conştienţi de propriul limbaj, de propriile acţiuni şi comportamente până când nu îi văd pe copii imitând întocmai aceste comportamente. Adesea părinţii vor reacţiona când cei mici se comportă sau vorbesc în acelaşi fel în care îşi permit părinţii înşişi să o facă ei. Acest lucru creează confuzie şi subminează obiectivele noastre pe termen lung. Copiii observă ceea ce facem mai mult decât ceea ce spunem noi. 

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 89-90)

Îți mai recomandăm și: Când comportamentul nedorit al copilului este un rezultat al temperamentului