Aşadar, copiii să nu asculte istorii lumeşti. După ce-şi termină lecţiile, pentru că sufletului îi place să asculte poveşti, spune-i numai din acelea din care lipsesc purtările aşa-zise jucăuşe sau uşuratice, de fapt, copilăreşti. Tu creşti un înţelept, un luptător al lui Hristos şi un locuitor al cetăţii cerurilor.

Spune-i pentru început următoarea istorie (Facerea cap. 4): „Era o dată un tată care avea doi fii”. Te opreşti puţin şi continui: „Copiii erau fraţi buni, născuţi de aceeaşi mamă. Unul era mai mare şi celălalt mai mic. Cel mare era agricultor, iar cel mic păstor. Mezinul îşi păştea turmele prin văi şi prin izlazuri”. Să-i spui povestea cu farmec ca să-l încânţi şi să nu obosească ascultând-o. „Cel mare semăna grâne şi sădea copaci. Odată, au vrut să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-I aducă jertfe. Păstorul a luat ce avea el mai bun în turmă şi I-a oferit lui Dumnezeu”.

Nu e mai bine decât să-i spui de oi cu lâna de aur, decât poveşti înspăimântătoare cu monştri? O asemenea istorie din Scriptură are ea însăşi puterea de a-i trezi sufletul, nu-i nevoie să mai inventezi şi altceva.

Pentru că cel mic, păstorul, Îi adusese lui Dumnezeu ce avusese el mai bun, pe îndată s-a coborât foc din cer care a luat ofrandele şi le-a pus pe jertfelnicul ceresc. Fratele cel mare n-a făcut la fel. El şi-a îndesat în hambare cele mai frumoase roade şi I le-a adus lui Dumnezeu pe cele mai puţin bune. Dumnezeu nu le-a primit, Şi-a întors faţa de la ele şi le-a lăsat să zacă nemistuite de focul Său pe pământ, pe când jertfele fratelui mai mic le-a primit cu bucurie”.

Aşa se întâmplă şi cu arendaşii de pe marile moşii. Când vin la stăpânul moşiei să-şi plătească dările, moşierul, pe unul îl primeşte în casă, dar pe altul îl ţine afară. Este tocmai istoria lui Cain şi a lui Abel. Care-i sfârşitul? „Fratele cel mare s-a mâhnit pentru că Dumnezeu l-a dispreţuit şi a fost mai prejos decât fratele lui mai mic şi tot umbla întunecat la faţă. Dumnezeu l-a întrebat: „De ce eşti supărat? Nu ştiai că lui Dumnezeu îi aduci bucatele? De ce nu M-ai cinstit cum se cuvenea? De ce anume M-ai putea învinui? De ce nu Mi-ai oferit bucatele cele mai bune?” Şi dacă crezi că trebuie să foloseşti cuvinte simple, poţi să-i spui aşa: „Şi fratele cel mare, neavând ce să mai răspundă, n-a scos nici un cuvânt” sau, mai bine spune-i: „a tăcut”. Văzându-l apoi pe fratele cel mic, cel mare i-a zis: „Să mergem pe câmp”. Şi, după ce l-a atras acolo cu gânduri viclene, l-a ucis crezând că Dumnezeu n-avea de unde să ştie de fapta lui. Dar Dumnezeu a venit la el şi l-a întrebat: „Unde este fratele tău?” Şi acela i-a răspuns: „Nu ştiu, sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”. Iar Dumnezeu i-a mai zis: „Uite, sângele fratelui tău strigă din pământ către Mine”.

Să stea lângă voi şi mama când îi spui povestea, ca să ajute şi ea şi să intervină întrebând curioasă: „Ce s-a întâmplat după aceea?” Şi tu să-i răspunzi: „Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic care, aici pe pământ a murit, dar care acolo în cer mai trăieşte şi azi”.

Din astfel de istorii, copilul înţelege ce este învierea. Există tot felul de poveşti pline de întâmplări fantastice, cu zei, care se spun copiilor, dar ei nu ştiu ce este acela un zeu. Un copil îşi închipuie o minune prin care un om a devenit ceva mai mult decât era. Cu atât mai mult, ascultând istoriile Bibliei va crede în înviere şi va crede că sufletul său se va înălţa la cer.

„Şi Dumnezeu l-a luat la ceruri pe fratele cel mic, iar pe cel mare care l-a omorât l-a lăsat să trăiască ani mulţi pe pământ, având drept tovarăşi teama şi frica, suferind rele şi chinuri nenumărate, pedepsit zi de zi”. Să descrii în amănunt pedeapsa, încât copilul să simtă frica şi să-i spui: „ Dumnezeu i-a zis aşa fratelui rămas: „Suspinând şi tremu­rând să trăieşi pe pământ”. Copilul, desigur, nu ştie ce înseamnă, de aceea explică-i: „Aşa cum tremuri tu de frică în faţa profesorului şi nu ştii, te bate sau nu te bate, aşa şi acela a trăit clipă de clipă cu spaima-n suflet pentru că legătura lui cu Dumnezeu nu mai era aceeaşi”.

Atât îi va fi de ajuns. Să-i spui istoria aceasta într-o seară, la masă. Mama să i-o spună din nou, peste o vreme şi să i-o mai spui de câteva ori; după ceva timp, să-i ceri să ţi-o istorisească şi el ţie ca să se trezească în el încrederea în sine. După ce o va fi învăţat bine, descoperă-i şi ce ne învaţă. Desigur, sufletul lui ştie de la sine să deosebească şi să culeagă roadele, înainte de a i-o explica tu, dar, totuşi, spune-i tu ce trebuie să ţină minte şi ce trebuie să înveţe: „Vezi ce mare rău este să-l ucizi pe fratele tău? Vezi cât de rău este să te ascunzi de Dumnezeu? Pentru că El le vede pe toate, chiar şi pe cele ce se fac pe ascuns”.

Dacă îi semeni copilului în suflet fie şi numai această mică istorie biblică, nu va mai avea nevoie de pedagog, de vreme ce în mintea lui se va înstăpâni teama de Dumnezeu mai presus de orice teamă, tulburându-i sufletul.

Ia-l apoi de mână şi du-l la biserică şi să fie chiar în ziua în care se citeşte tocmai istoria lui Cain şi a Iui Abel. O să-l vezi cum va străluci de bucurie, cum va sări în sus de fericire, pentru că el ştia deja ceea ce alţii aflau abia atunci. Să-l vezi cum va voi s-o spună el înaintea citeţului şi cum va înţelege tot, folosindu-i nespus această împrejurare. Astfel, istoria aceasta simplă din „Facere” i se va întipări pentru totdeauna în memorie.

Mai poate câştiga şi alte foloase. De pildă, să afle de la tine că nu trebuie să se mâhnească când îi e rău şi e bolnav şi să nu se teamă de moarte, pentru că Dumnezeu îl ia pe cel virtuos după moarte la Sine, în cer.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, traducere de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Editura Agapis, București, 2007, p. 66-68)