Înseamnă să te afli într-o stare de rugăciune prelungă, împreună cu mintea și cu inima, adică să fii unic statornic cu Dumnezeu atât cu gândul, cât și cu sentimentul. Înseamnă în primul rând pomenirea lui Dumnezeu și cunoașterea prezenței Lui absolute, a atotștiinței Lui și a Proniei Lui, binefăcătoare pentru toată zidirea. În al doilea rând înseamnă: frică și iubire de Dumnezeu, râvnă nestinsă pentru păzirea poruncilor Lui, supunere totală față de voia Lui. Când se statornicește în noi această adorație deplină față de Dumnezeu, se va face evidentă în orice lucru și va călăuzi în întregime viața noastră. Poate că gândirii noastre îi va scăpa câteodată, din cauza diferitelor griji și lucrări, și se va îndepărta de Domnul, însă ușor se va obișnui să le facă pe toate fără să piardă amintirea Lui.

Deci îngrijiți-vă insistent să întoarceți mintea și inima voastră la Dumnezeu și să le lăsați pe acestea două lângă El. Atunci vă veți afla în stare de rugăciune, chiar și fără cuvinte de rugăciune.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Traducere de Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, p. 53)