„Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul care Ți-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat să fie pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Facerea, 3, 17-19)

Adam nu este blestemat de Dumnezeu, cum am putea interpreta la o lecturare acuzatoare asupra proniei, ci pământul suportă consecințele neascultării omului. Rănile pământului, însă, vor fi tămăduite și culese de Eva, Adam și toți urmașii lor. Rănile pământului, ameliorate sau vindecate, vor fi de acum înainte roade și rezultate ale ostenelii omului.

Pământul își poate recăpăta frumusețea cea dintâi prin implicarea terapeutică a omului. Prin muncă, omul își va asigura hrana. Osteneala presupune un efort integrat de har, pasiune, dăruire, gândire și constituție fizică.

După căderea din Rai, pentru a se salva într-un pământ supus blestemului, omul va fi nevoit să stăruiască în cunoașterea binelui și răului. Consecința neascultării devine acum o necesitate vrednică, atât teoretică, cât și practică.

Armele rebele ale neascultării vor fi, de acum înainte, condeie și unelte de muncă. Dacă omul s-a lăsat ispitit spre cunoașterea binelui și răului prin consumul fructului nerecomandat, acum va fi nevoit să se ostenească în cunoașterea binelui și răului, în scopul producerii și consumului hranei.

Hrana reprezintă principalul scop al acțiunii umane, mult timp de acum înainte. În Rai, oamenii s-ar fi hrănit cu fructe și semințe fără efort, o hrană desert, ca bucurie – și nu din necesitate. Sarcina principală a omului era de stăpânire, de coordonare a ciclurilor vieții pe pământ. Omul s-a hrănit pentru a dobândi imediat știința, dar va fi nevoit să se ostenească în cunoaștere și cunoștințe, pentru a dobândi cu greu hrana. Omul inversează valorile pentru a-și atinge scopul, iar Dumnezeu inversează scopurile, pentru ca omul să ajungă din nou la valori.

Natura suferă până azi din cauza comportamentului nesăbuit al omului. Spinii și pălămida sunt primii factori perturbatori ai acțiunii umane. Pământul va rodi după sufletul omului, iar omul va avea puterea să sfințească locul prin înțelepciunea și priceperea activității sale. Bunul gospodar va tămădui pământul de secetă și de celelalte stihii. Flora și fauna vor fi îngrijite să dea rod bogat la vremea lor. Omul înnobilat de muncă va explora și va crea, omul împătimit de muncă va exploata și va secătui pământul de viața resurselor sale.

Plângerea de azi a pământului este efectul hohotului vicios și încrâncenat al omului. Omul avid îngroapă pământul, înaintea îngropării sale firești. Spinii și pălămida sunt expresia fizică a durerii pământului și a neputinței omului, rob al pământescului. Deoarece prin cunoașterea binelui și răului aflăm și lucruri care nu ne sunt de folos, spinii și pălămida pot fi și expresia fizică a acestora. Sau pământul va evidenția prin spini și pălămidă florile răului.

Ce paradox, spinii, durerea cea dintâi a pământului, răsar și rodesc din păcatul omului, ca să-L încununeze însângerat pe Cel fără de păcat!

O bună perioadă de timp, iarba câmpului va constitui hrana omului. Fructele, aliment al desfătării gustului, nu mai intră în meniul zilnic. Menționându-se doar iarba câmpului, avem posibilitatea hranei ca necesitate. Iarba câmpului hrănitoare va trebui să fie îngrijită de factorii dăunători ce își fac apariția.

Pâinea este primul aliment preparat și prefigurează, într-un fel, stările prin care trece omul. Zdrobirea bobului de grâu se aseamănă cu zdrobirea sufletului în spic. Frământarea făinii cu drojdia sau aluatul se aseamănă cu frământarea omului cu binele și răul. Coacerea și rumenirea pâinii se aseamănă cu duhul aburind a pâine caldă la omul ce dă-n coptul desăvârșirii. Omul nu va mânca pâinea oricum, ci în sudoarea feței. Este posibil ca, din acest motiv, Dumnezeu să fi îngăduit chiar prepararea termică a alimentelor.

Pâinea mâncată fără sudoare are gustul industrial al pâinii feliate din vremurile noastre. Pâinea feliată este fabricată tocmai pentru a evita sudoarea ce nu se mai justifică în epoca în care lenea este artizanul dezvoltării. Omul care mănâncă pâinea în sudoarea feței se bucură de simfonia gusturilor. Cel care mănâncă altfel, mestecă plictisit rutinierul sandvici.

Sudoarea, deși neplăcută din anumite considerente, se aseamănă cu roua pământului fertil și binecuvântat. Omul muncitor are toate simțurile vii. Noi muncim mai mult ca în timpurile străvechi, dar fără sudoare. Munca stresantă este o muncă fără sudoare. Îți vei mânca pâinea ta în sudoarea feței tale subliniază faptul că nimeni nu muncește în locul tău, iar pâinea ta trebuie să fie rezultatul muncii tale.