Întrebarea care apare aproape mereu – aruncată cu revoltă către Dumnezeu – este „De ce eu, de ce mie...?”.

Eu una am primit răspunsul la astfel de întrebări cu (aparentă) întârziere. Însă l-am primit cu o precizie tulburătoare, deși eu uitasem cu totul că în urmă cu zece, poate douăzeci de ani – sau mai recent – lansam astfel de întrebări, ca niște săgeți, în legătură cu anumite evenimente de viață.

Întrebarea aceasta – „De ce mi se întâmplă tocmai mie?” sau „De ce eu?” – să recunoaștem că are o continuare nerostită: „De ce nu i s-a întâmplat altuia, să mai pățească și alții, nu numai eu...”. Ceea ce, să recunoaștem din nou, ne conduce ușor-ușor la o posibilă vizuină, greu de găsit fără căutări insistente în desișurile inimii. În ea, se ascunde binișor vulpea frumos colorată a egoismului („Mie să nu..., altuia da!”) și a vicleniei („Dacă trebuie să se întâmple cuiva, uite că aș ști eu cui să-i redirecționez...”).

Iar dacă mergem și mai departe, negând existența „vulpii”, ajungem la o continuare înșelător altruistă, de genul „Păi, să nu se întâmple nici celor dragi, nici mie, nici nimănui!”. Însă nu știm de ce daruri și lecții ne-am priva pe noi înșine sau pe cei pe care îi iubim cel mai mult sau pe acei „alții”.

Eu pot spune doar atât: n-aș schimba nimic. N-aș schimba durerile și „loviturile vieții” pe nimic. Pe nimic, decât pe lecțiile pe care Domnul mi le-a trimis. Pe nimic, decât pe puterile pe care mi le-a dăruit odată cu pragurile trecute. Pe nimic, decât pe bucuria că m-am cunoscut mai bine și mai profund în felul ăsta, decât dacă viața mi-ar fi fost lină la o baltă mică și călduță. Parcă altfel te bucuri navigând pe mare, cu tot cu furtunile ei. Parcă altfel te bucuri de fiecare port și bucurie, parcă altfel te ții tare când te clatini, dar ești cu ochii pe Lumina care te veghează din far, oricât de îndepărtat ar fi el la un moment dat.

Când ne împotrivim și ne lipim pe frunte întrebarea „De ce eu?” sau decretăm „Nu-i pentru mine, refuz!”, facem exact ca Iona, profetul care-L cunoștea bine pe Dumnezeu, dar care s-a împiedicat de porunca Lui de a merge să-i prevină pe locuitorii cetății Ninive că viața lor nu se îndreaptă în direcția corectă. Frica bărbatului era că n-o să fie ascultat de oamenii aceia care trăiau într-un mare haos și, mai mult, că-l vor ucide.

Prin urmare, Iona s-a urcat într-o corabie și a plecat de capul lui spre altă destinație: cetatea Tars. Ca mulți dintre noi, a considerat că știe el mai bine ce-i de făcut ca să-și pună pielea la adăpost...

Însă pe mare s-a pornit o furtună grozavă, iar Iona, înțelegând că neascultarea lui e cauza, i-a rugat pe corăbieri să-l arunce în mare, pentru ca vasul să fie salvat de la scufundare. Furtuna s-a potolit pe loc, iar Iona a fost înghițit de o balenă. Cam cum ne înghit pe noi necazurile după care credem că nu poate urma nimic decât moartea...

Însă intenția lui Dumnezeu pentru Iona nu era să-l distrugă, ci să-l ajute să ajungă la destinația inițială: „Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, stând şi rugându-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său”. Așa că, trăind trei zile și trei nopți în burta balenei ‒ în bezna aceea pe care o cunoaște tot omul care se simte părăsit de Dumnezeu ‒, bărbatul a fost aruncat teafăr de balenă tocmai... pe țărmul cetății Ninive: locul de care fugise atât de tare. Să recunoaștem că Iona a avut nevoie de o lecție foarte dură, ca să învețe să se încreadă în poruncile lui Dumnezeu...

Pentru propovăduirea lui Iona, ninivitenii I-au cerut iertare Domnului pentru păcatele lor și și-au schimbat viața, scăpând de la moarte. Dar Iona, tocmai cel care le deschisese ochii sufletești, ce făcea? Aștepta în tot acest timp pe un deal, crezând totuși că cetatea va fi nimicită, ca pedeapsă. El nu propovăduise cu încredere în bunătatea lui Dumnezeu, nu înțelesese că scopul lui Dumnezeu nu fusese niciodată să pedepsească, nici să ucidă, nici să facă rău, ci să preschimbe viața oamenilor și să-i ajute să-și schimbe inimile.

Să nu uităm că Iona nu era nimeni altul decât cel care trăia printr-o minune: el era copilul văduvei care l-a adăpostit pe prorocul Ilie în vreme de foamete. El era pruncul care a murit de boală și sărăcie, și pe care Dumnezeu l-a înviat, după ce Ilie s-a rugat fierbinte, înduplecat de lacrimile mamei deznădăjduite. El era cel care a ieșit viu după trei zile din burta balenei, preînchipuind Învierea lui Hristos.

Revenind la niniviteni, iată că lui Iona tot nu-i convenea. Acum găsise motiv să se revolte pentru altceva: că ninivitenii păcătoși fuseseră iertați, deși nu meritau... Iona ținea cu dinții, fără să-și dea seama, să împartă el dreptatea în lume... Cam cum vrem și noi, de multe ori.

Cu toate acestea, Iona s-a retras pe un deal, așteptând să vadă dacă Dumnezeu nu cumva se răzgândește și trimite pedeapsă din Cer. Dar Domnul, răbdător și iubitor, a făcut în acea zi să crească, pentru a-i ține umbră lui Iona, o plantă înaltă și stufoasă, care a trăit o singură zi și pentru ofilirea căreia Iona s-a mâhnit tare și a spus: „Mai bine este mie să mor decât să trăiesc” și „M-am scârbit eu până la moarte”, indirect răzvrătindu-se pe rânduiala lui Dumnezeu: „Dar de ce toate astea, Doamne?”. Iar Domnul i-a spus atunci: „Iona, ce rău îți pare după această plantă... mai rău decât pentru niște oameni, despre care tu considerai că merită uciși, iar Eu, iată, i-am iertat și i-am primit din nou la Mine...”.

Lecțiile lui Iona au fost multe, a trebuit să treacă prin multe încredințări, ca să ajungă la încredere, până când a înțeles că nu trebuie să încerce să se ascundă de Dumnezeu și de rânduiala Lui ‒ El este peste tot. Și în porunci, și în furtună, și în burta neagră a necazurilor, și în țărmul sigur, și în daruri, și în certare.

Răbdător și iertător, Dumnezeu tot repetă lecțiile cu fiecare dintre noi, până le pricepem și trecem dintr-o clasă în alta, mai înțelepți. Însă clasa e gălăgioasă și unii dintre noi vrem să fugim din școala vieții, sau ascundem creta ca să scăpăm de exercițiile la tablă, sau îl provocăm pe colegul să facă prostii, apoi spunem că nu-i vina noastră, sau plângem că n-am luat zece, sau stricăm stiloul altuia și nu-i aducem altul în loc și nici măcar nu-i cerem iertare, sau ne e ciudă tare că unui coleg mai obraznic decât noi nu i se scade nota la purtare...

Dacă ne-am concentra pe lecția pe care o avem de învățat ‒ unică pentru fiecare dintre noi, deci fără posibilitatea de a copia de la alții ‒, atunci și „vacanțele noastre mari” ar fi din ce în ce mai frumoase. Liberi de grija răzvrătirii, liberi de corijențe la iertare, liberi de restanțe la împlinit propria menire, am avea o singură temă de vacanță: să compunem în fiecare zi un vers din noua noastră viață.