Din multitudinea de studii de economie comportamentală derulate în ultimii 20-30 de ani, confirmate de cercetările asupra creierului uman, unele se impun, în mod indubitabil, atenției.

O primă constatare pe care au făcut-o economiștii contemporani este aceea că materialismul este o filosofie greșită de viață, falimentul societății și, în loc să îl conducă pe om spre realizarea de sine, materială și spirituală, îl conduce la anxietate și teamă, la nefericire și depresie. 

Vechea butată spune că „banii nu aduc fericirea”, dar ea este doar parțial adevărată, precum arată cercetările științifice recente. Atunci când este vorba de persoane care trăiesc în sărăcie cruntă, în neputința de a-și asigura lucrurile elementare traiului sau supraviețuirii, atunci banii sau averile sunt bune, pentru că ar duce la satisfacerea acestor trebuințe. 

Pe de altă parte, ceea ce este puțin pentru un bogat ar putea hrăni, poate, cartiere întregi de oameni oropsiți. Și astfel, sunt introduse noțiunile de „strict necesar” și „decent”, care sunt foarte elastice. Pentru o anumită persoană, „strictul necesar” înseamnă un colț de pâine și o cană cu apă, pentru a nu muri. Alta înțelege prin aceasta niște haine și încălțăminte. Un altul include în aceeași noțiune o casă și, de ce nu, o mașină care este consideră nu lux, ci strict necesar. Și tot așa, din „strict necesar” în „strict necesar” și din „decent” în „decență”, se ajunge la lux și opulență. 

Specialiștii vorbesc despre un coș zilnic și despre un prag al sărăciei, iar aceste noțiuni sunt mai obiective, având, însă, valori diferite de la un continent la altul, de la o țară la alta, dar oricum sunt considerate normative pentru un grup mai larg, supus acelorași măsuri. 

În momentul în care o persoană trece de pragul sărăciei, reușind să își acopere nevoile de bază, corelația dintre banii pe care i-ar putea câștiga în plus și starea de fericire este infimă, de doar 2%. Oamenii de știință au constatat că dincolo de un anumit prag de stabilitate financiară, creșterea veniturilor nu mai antrenează nicio creștere a nivelului fericirii sau creșteri nesemnificative[1]. Un psiholog chiar se întreba: cum se explică faptul că unele societăți și-au triplat PIB-ul și nivelul individual al veniturilor dar, în replică, nu s-a produs o îmbunătățire a stării de fericire ci, dimpotrivă, o creștere alarmantă a tulburărilor psihice din spectrul depresiei? Cercetările actuale au observat că, în comparație cu vremurile imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, când lumea era prăbușită, la propriu și la figurat, în vremurile noastre, în care dispunem de atâta confort și de atâta civilizație, riscul de a dezvolta o depresie majoră a crescut de zece ori. În mod paradoxal, cei mai expuși acestor stări depresive nu sunt totdeauna oamenii săraci, cât mai ales cei din țările industrializate, din zonele urbane, unde oamenii se află într-o competiție irațională de a-și aduna mai multe averi, considerând că acestea le vor oferi siguranță și împlinire sufletească[2].

De aici și recomandarea specialiștilor, de a nu investi fără rost în lucruri materiale, ci în bunuri experiențiale, și nu atât pentru propria persoană, cât mai ales pentru ceilalți, pentru comunitate și societate. 

Aceleași surse științifice credibile arată că „toate sondajele au ajuns la același rezultat: banii aduc o stare de mulțumire, dar efectul lor este minim. Diferența dintre câteva sute și câteva mii în plus la salariu nu e mai mare decât diferența dintre o șampanie normală și una dintr-o recoltă bună. Cu alte cuvinte, este imperceptibilă. Chiar și la cei extraordinar de bogați, banii nu au un efect cuantificabil. Averea oricăreia din cele 50 de persoane aflate în topul celor mai bogați americani depășește 100 de milioane de dolari; cu toate acestea (...) satisfacția lor nu este decât puțin mai mare decât media. Cei mai mulți dintre multimilionari au confirmat teza conform căreia „banii te pot face și fericit, și nefericit”[3].

Mihaly Csikszentmihaly, cel mai mare specialist mondial în problema stării de „flux” sau de împlinire, a observat în cercetările sale că, „în ciuda opiniei generale, banii și bunurile materiale nu par să ridice fericirea mai sus de un prag minim. Cu alte cuvinte, dacă ești foarte sărac, mai mulți bani te vor face mai fericit; dacă, pe de o parte, ești deja rezonabil de bogat, o sumă mai mare de bani nu pare să-ți aducă niciun beneficiu semnificativ. Alte studii au arătat că oamenii cărora li se întâmplă lucruri tragice, cum ar să-și piardă vederea sau să paralizeze, se simt groaznic timp de câteva luni, dar își recuperează nivelul obișnuit de fericire la scurt timp după aceea. Opusul e valabil pentru cei care dau peste o avere neașteptată; câștigătorii la loterie sunt mai fericiți preț de câteva luni, apoi revin la starea lor inițială sau se simt chiar mai rău”[4].

Făcând distincție între „plăceri”, care au o componentă senzuală și emoțională (mâncare, sex, masaj etc) de moment și „satisfacții” – activități care ne implică și ne absorb profund, Csikszentmihalyi recomandă căutarea „satisfacțiilor”, adică a lucrurilor care ne împlinesc în mod real, și nu a plăcerilor efemere, care apun odată cu sursele care le-au produs. 

Un important moralist contemporan, Jonathan Haidt, aprecia că „în cazul celor care câștigă foarte puțin, banii chiar pot cumpăra fericirea. Cei care trăiesc de pe o zi pe alta au raportat o stare de bine mult mai scăzută decât cei fără astfel de griji. Însă, odată ce scapă de problema asigurării nevoilor de bază și pătrund în clasa de mijloc, relația dintre avere și fericire devine mai estompată. Cei foarte înstăriți sunt, în medie, mai fericiți decât cei din clasa de mijloc, însă nu cu mult, iar o parte din acest raport este, de fapt, corelație inversă: oamenii mai fericiți se îmbogățesc mai repede pentru că, la fel ca în cazul mariajului, sunt mai atractivi în ochii celorlalți (ai șefilor, de exemplu) și pentru că emoțiile lor, de regulă pozitive, îi ajută să se implice în proiecte, să muncească intens și să investească în propriul viitor. Averea în sine are un efect direct nesemnificativ asupra fericirii, datorită faptului că efectul ei principal este să intensifice viteza benzii de alergat hedonice. De exemplu, odată cu dublarea sau triplarea nivelului venitorilor din ultimii 50 de ani în majoritatea țărilor industrializate, nivelurile de fericire și de satisfacție în viață raportate de locuitorii acestora nu s-au schimbat, depresia devenind, în schimb, o afecțiune mai frecventă. Creșterea vizibilă a produsului intern brut a dus la îmbunătățirea confortului – o casă mai mare, mai multe mașini, televizoare și ieșiri în oraș, sănătate mai bună și viață mai lungă – dar toate aceste îmbunătățiri au devenit condiții normale ale vieții. Le considerăm de la sine înțelese și nu ne fac să fim mai fericiți sau mai satisfăcuți”[5]. 

Tot Jonathan Haidt vorbește despre „paradoxul alegerii”, împărțind oamenii, din perspectiva atitudinii lor față de averi și față de consum, în „maximizatori” și „satisfăcuți”. Dacă „maximizatorii” caută să sporească utilitatea lucrurilor posedate, satisfăcuții sunt mult mai relaxați și mai mulțumiți cu ceea ce au. Iar paradoxul este acela că, de cele mai multe ori, maximizatorii se înșeală, nefiind mulțumiți cu alegerile făcute și, indiferent de cât de mult ar aduna, nu sunt niciodată satisfăcuți cu ceea ce au[6]. 

Dintre pericolele cele mai frecvent întâlnite la oamenii bogați, specialiștii au observat faptul că bogăția diminează capacitatea de a savura micile plăceri ale vieții[7], afectând relațiile cu familia și prietenii, din cauza consacrării timpului și dedicării compulsive de a acumula sau aduna bani și averi.

Observând, în continuare, că oamenii își dedică viața urmăririi unor țeluri greșite, care nu le vor aduce, în final fericirea, J. Haidt, influent moralist britanic agnostic, recomandă cultivarea dezvoltării interioare și a celei spirituale, adevărata rețetă a fericirii sau, o spune el înșuși, în calitate de „liber cugetător”: „Priviți către interior și întorceți-vă către Dumnezeu!”[8] .