Simpatici îmi sunt mie tinerii ăștia. Și ce le zic eu? Păi le zici: „Măi, aveți dreptate și sunteți exact unde trebuie. Ce bucurie pe voi că v-ați născut într-o țară ortodoxă, care crede și mărturisește că Dumnezeu S-a întrupat și L-am văzut și L-am pipăit. Și vino să-L vezi. Este pe Sfânta Masă și-ți fac eu cunoștință cu cineva care-L pipăie, cineva care-L ține-n palmă!“. Că de-aia sărutăm noi mâna părintelui, că-L ține-n palmă. Dumnezeu Se dă pe mâna noastră. Deci, din punctul ăsta de vedere, dragostea Lui este pipăibilă. Îl înghit, Îl simt. Îl simt cu simțurile mele, e-adevărat. Da, sigur, mai zice cineva: „Dar eu n-am simțit nimic când m-am împărtășit“, așa, adică duhovnicește. Păi, e-adevărat. Ce să simțim? Doar nu ne strânge-n brațe și nu ne pupă ca Ionel. Dar Îl simțim. Ca să comunicăm duhovnicește cu ce simțim, trebuie să ne unim mintea cu simțul acela și să zic: „Eu acum Îl mănânc pe Dumnezeu.“. Și s-ar putea să ne dumirim.

Dar pe acest copil, pe acest tânăr noi nu-l putem aduce. Noi ne putem apropia de Domnul așa, dar pe cineva care e așa cum spui acolo nu-l putem aduce cu cuvintele astea. O să zică: „Ce frumos vorbește Maica!“. Și-atunci pornim de la această nevoie a lui de a pipăi și de a simți. Și-i spunem: „O săptămână fii atent la tot ce pipăi și simți! Și vezi ce ți-aduce, ce câștigi!“. Și după o săptămână vine și spune: „Asta, asta, asta...“. Bun! Și-atunci îi spui: „Uite acum privește o icoană, vorbește-I și sărut-o! Și fii atent în ziua aceea, după ce ți-ai făcut rugăciunea, ce-ai simțit!“. În felul acesta, pornind de la pipăibil, de la realitatea noastră, de la dorința noastră, vom ajunge la dorința adâncă, care e-n spatele celei mici. Că eu îmi doresc să mă... Nu, nu zic să mă ia în brațe. Întrebam un aurolac: „Ce-ți dorești cel mai mult?“ și zice „Telefon mobil.“. „Dar, zic, de ce?“. „Păi cum de ce? Să vorbesc cu prietenii mei.“. „Bine, fă-mi lista prietenilor tăi care au telefon mobil!“. „N-au“. „Păi și ce faci cu el?“ „Să fiu și eu în rândul oamenilor“. Iată cum o dorință adevărată, adâncă se prezintă în primul rând sub o dorință neadevărată, dar care mi-este la-ndemână – toți oamenii bine, au telefon. Vezi un tânăr cu părul verde. La Iași aveți? Noi, la Craiova, avem. Părul verde în stânga și mai blond în dreapta. Sculat așa cu spumă de-aia, stă frumos acolo. Frumoși! Drăguți! Da, da sunt drăguți. Vin la noi, la seminarii, stăm de vorbă, nu ne-mpiedicăm de niște spumă de-aia. Se spală. „Spune-mi, de ce faci asta?“ „Ca să atrag atenția!“ Iată, omul are nevoie de atenție, are nevoie să i se dea atenție. Și prea nu-i dă nimeni atenție. Părinții n-au timp, profesorul scoate la tablă pe Popescu și nu-l privește nici o clipă, dirigintele zice: „Ce atâtea probleme cu astea? Hai să facem matematică, că se apropie bac-ul!“. Da! Și nu li se dă atenție. Unul, mai puternic, rezistă. Altul nu, și atrage atenția în felul acesta. Și dacă, în calitatea noastră de asistenți sociali, de pedagogi, de preoți le vom da atenție, îi vom asculta în prostioarele lor, încet, încet ei vor descoperi că este cineva care le dă atenție și că fiecare e unic. Această lucrare, pe care-a făcut-o Mântuitorul la fântâna lui Iacov cu samarineanca, a pornit de la setea ei fizică și-a ajuns la setea ei de Dumnezeu, de și a lăsat acolo găleata și-a plecat să se facă Apostol. Aceasta este tehnica de lucru cu tânărul despre care vorbeam.