Duhovnicul ce canon dă de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp și chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezență, de atenție, de țâșnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteți să faceți canonul pe care vi l-a dat, sunteți în culpă. Trebuie să vă spovediți că nu ați putut să faceți canonul sau nu ați vrut.

De ce să nu se poată face? Chestia asta, că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutați cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l ușureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega și a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutați atunci. „Părinte, eu mă găsesc în situația asta, nu pot îngenunchea, că am o bubă în genunchi”. „Părinte, am o anemie”. Un Părinte duhovnicesc ține cont de regula neputințelor. Dar dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenție și dintr-o crasă lenevire, atunci ești vinovat... De fapt, canonul s-a transformat în înțelegerea oamenilor ca o obligație, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: să nu mai faci păcatul. Lupta de a nu mai greși.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 122-123)