Primul antifon al Sfintei Liturghii, este alcătuit dintr-un verset din Psalmul 102, psalm ce se cântă în întregime la mănăstiri și este în rezumat, o binecuvântare adusă Numelui lui Dumnezeu, o preaslăvire a Sa: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui, binecuvântat eşti, Doamne”. Alcătuit la persoana I singular, antifonul I este un îndemn pe care fiecare creștin trebuie să şi-l adreseze pentru o angajare totală, din adâncurile cele mai intime ale fiinţei, din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile și darurile Sale (Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie - Taina tainelor).

El ne îndeamnă să-L slăvim pe Dumnezeu nu doar cu gura, ci cu toate cele „dinlăuntrul” nostru, adică cu mintea, cu inima și cu tot sufletul. Numai așa Îl slăvim cu adevărat pe Dumnezeu și această slăvire o dorește de fapt, de la noi. 

Rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină în Sfântul Altar, în timpul cântării acestui antifon la strană, exprimă posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuți Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica (sfânt locaşul) aceasta şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreunã cu noi” (Liturghier, p. 107).

Această rugăciune invocă nemăsurata milă şi iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care Antifonul I ne îndeamnă să-L slăvim din adâncul fiinţei noastre și exprimă aici taina Liturghiei: Dumnezeu este trăit liturgic în revărsările Sale de milă şi îndurare. De aceea, îndrăznim să-I cerem să facă bogate milele Sale şi îndurările Sale cu noi, cei adunaţi în biserică pentru slujirea Sfintei Liturghii.