Nu sunt grele încercările. E mai greu cu copiii decât cu noi, ăștia mari. Poate redescoperim să ne jucăm împreună cu ei, să ne uităm la desene, să citim povești, să-i punem la punct în ceea ce ne-a lipsit până acum. Într-un fel sau altul, cred că cel mai mare câștig pe care-l avem din toată nebunia asta este că stăm acasă. Stăm acasă și încercăm să reglementăm inclusiv nevoia de familie din jurul nostru. Nu putem merge mai departe așa însingurați. Copiii cred că au nevoie să li se explice, să nu-i băgăm în teamă și să încercăm să nu-L umilim pe Hristos spunându-le că acest coronavirus e mai mare decât Puterea Lui. Dar nici să nu dăm vina pe Hristos că sunt oamenii bolnavi de coronavirus, știți? Și-atunci trebuie să fim foarte atenți la tot ceea ce facem în lumina acestor zile, în bucurie și în joaca aceasta deplină cu copiii.

M-am uitat într-o zi, înainte de a începe și mai tare reducerea spațiului de mișcare, era o fetiță prin centrul orașului, zâmbea, era lumină toată. Îl ținea pe tatăl ei de mână și o întreb: „Ce-i cu tine?” și zice: „Păi nu m-am mai plimbat demult cu tata așa”. Au nevoie, unii copii chiar au nevoie de oameni!