Lumânarea aprinsă este, în viaţa bisericească, simbolul purităţii sufleteşti, a puterii credinţei, focul iubirii creştine şi nădejdea luminii dumnezeieşti spre care speră cei ce le aprind, însoţindu-le cu rugăciunea personală. Lumânările de cununie sunt aduse în biserică de către domnişorii de onoare, apoi date naşilor, care le ţin aprinse pe parcursul desfăşurării ceremoniei religioase. Mai sunt cunoscute şi ca „făclii”, având simbolul luminii credinţei care trebuie să-i însoţească în viaţă pe miri.

Ele se aprind de la lumina din sfeşnic, de către preot, arătând că de la Hristos îşi trage seva viaţa de familie, fiindcă El a spus despre Sine: „Eu sunt lumina lumii. De va veni cineva după Mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Potrivit acestui text biblic, făcliile îl reprezintă pe Hristos care călăuzește drumul celor care se însoţesc prin cununie.

Ele mai simbolizează şi modelul luminos al naşilor, care-i vor călăuzi pe drumul vieţii, iar una dintre rugăciuni precizează că mirii trebuie să „strălucească precum luminătorii pe cer”, adică să devină model de familie pentru alţii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). De aceea, la finalul slujbei, mirii ies din biserică purtând făcliile ei înşişi, pentru că devin familie, model al iubirii binecuvântate de Dumnezeu în biserică.

(Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Nunta – Ghid pentru organizarea perfectă, Editura Samia, Iaşi, 2006, pp. 15-37)