În Vechiul Testament se spunea: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Matei 5, 43), întrucât, pe atunci, oamenii se călăuzeau după principiul: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Ieșirea 21, 24), cuvinte ce includeau în sine ideea de răzbunare. Dacă cineva provoca o pagubă materială cuiva, acesta din urmă era îndreptățit, potrivit legii, să-i răspundă întocmai. Singura Persoană din toată istoria umanității, Care a proclamat alte principii decât cele cunoscute în lumea veche, cu privire la atitudinea omului față de vrăjmași, a fost Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Era de așteptat ca reprezentanții lumii iudaice și greco-romane din vremea Sa, tributari unei gândiri bazate pe principii strict omenești, să nu-I poată pricepe mesajul poruncii referitoare la iubirea vrăjmașilor. „Cum să-l iubesc pe vrăjmașul meu?”, se întrebau cei de atunci, ca și noi, cei de astăzi. Dacă vecinul ți-a făcut un rău și, în mod vădit, se comportă cu dispreț față de tine, se cuvine să te întrebi: Oare, este corect să-l iubesc pe cel ce mi-a făcut atâta rău? Oare, Mântuitorul a știut ce ne cere? Oare, este posibil de împlinit ceea ce dorește Hristos Domnul, de la noi, cei ce ne-am botezat în numele Lui? Fără îndoială că toate învățăturile predate de Mântuitorul Sfinților Săi ucenici și Apostoli, pentru a fi transmise oamenilor, sunt adevărate și posibile de împlinit, deoarece au fost rostite de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Din nefericire, noi – pentru că nu mai trăim în firescul originar, adică al omului bun creat de Dumnezeu, „la început” – ne-am obișnuit să ne îndreptățim pe noi înșine, ori de cîte ori ripostăm cu rău, la fapta rea îndreptată împotriva nostră de unii semeni ai noștri, susținând că nu este normal să ne iubim vrăjmașii.

Să nu uităm că toți oamenii au un vrăjmaș comun, și anume pe diavol, „șarpele cel de demult”, care, din invidie față de posibilitatea omului de a se mântui, a indus-o în eroare pe Eva, determinând-o să încalce porunca ascultării de Dumnezeu. Ulterior, aceasta l-a convins și pe Adam să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, iar când Dumnezeu le-a cerut socoteală – în ideea de a-i face să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare, pentru a fi reabilitați – cei doi, dând dovadă de lașitate, au dat vina unul pe altul, în loc să-și asume responsabilitatea faptelor, ceea ce a atras după sine blestemarea și izgonirea lor din Grădina Edenului.

Atunci, a început calvarul seminției umane, determinat de întreitul păcat adamic: lăcomie, neascultare și mândrie, transmis la toți cei ce-și trag obârșia din prima pereche de oameni, Adam și Eva, în sensul moștenirii naturii umane pervertite de păcat. Așa se face că, de-a lungul existenței sale, omul s-a obișnuit atât de mult cu păcatul, amestecând binele cu răul, încât a ajuns să i se pară cu totul ciudată, nedreaptă și nefirească ideea de a-l iubi pe vrăjmașul care i-a făcut rău; cu alte cuvinte, i se pare mult mai logic să-i răplătească tot cu rău celui ce a săvârșit răul.

Or, împotriva acestei mentalități, S-a exprimat Mântuitorul Hristos, în faimoasa „Predică de pe munte”, când le-a spus contemporanilor Săi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45). Așadar, răsplata pe care Dumnezeu o dă celor ce se luptă cu patimile din ei și cu ispitele din afară, reușind să răspundă cu bine la rău, constă în aceea că redobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt.

(Fragment din predica Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, rostită în data de 2 septembrie 2016, (a XIX-a Duminică după Rusalii), în cadrul slujbei de sfințire a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Focşani).