†  A T A N A S I E

Prin mila lui Dumnezeu, Arhiepiscopul de-Dumnezeu-păzitei

Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Marii Britanii și Irlandei de Nord,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler

și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul

Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii și Irlandei de Nord,

Har, pace și bucurie de la Hristos Domnul Cel născut în Betleem,

iar de la noi, arhierești binecuvântări!

„Cel necuprins Se cuprinde, Cel veșnic intră în timp, 

pentru ca pe mine să mă ridice din căderea mea”.

Sfântul Grigorie Teologul - Cuvântarea 38, La Nașterea Domnului

În taina unei nopți adumbrite de har, la auzul îngerilor care binevestesc nașterea mai presus de fire, îmbrățișăm un astăzi veșnic, în care cerul se unește cu pământul, iar veșnicia pătrunde în timp. În această clipă sfântă se descoperă minunea cea mai mare a omenirii: Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să poată fi ridicat din nou la frumusețea și lumina vieții dumnezeiești. Întruparea nu este doar începutul mântuirii noastre, ci însăși temelia existenței: în Hristos, veșnicia și viața Se unesc cu vremelnicul, Cel nevăzut Se face văzut, iar ceea ce este mai presus de fire se împărtășește firii noastre, spre înnoire și schimbare. 

„Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1,14) – iar, după Sfântul Atanasie cel Mare, „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se facă dumnezeu după har”. Această schimbare minunată atinge nu doar firea noastră, ci și timpul însuși: Cel fără de început intră în vreme ca să o sfințească, oprind alergarea ei oarbă și dăruindu-i rost de veșnicie. În peștera Betleemului – Casa Pâinii (celei veșnice) – Pruncul culcat în iesle se arată a fi Pâinea cea vie coborâtă din Cer (cf. Ioan 6), iar scutecele care Îl înfășoară prefigurează încă de pe acum giulgiurile lăsate în mormântul gol, ca mărturie a Învierii. Astfel, Nașterea deja poartă în sine taina Crucii și Paştile cele noi și veșnice, iar bucuria Crăciunului respiră de pe acum suflarea Duhului care se va coborî pentru a rămâne cu noi până la sfârșit.

Dumnezeu nu vine în lume ca să o constrângă, ci ca să o ridice; nu ca un stăpân al fricii, ci ca un izvor al iubirii smerite. În tăcerea lumii – acea „tăcere asurzitoare” a inimilor obosite (cum o numea Olivier Clément) – îngerul grăiește din nou: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Iar frumusețea Sa – frumusețea iubirii jertfelnice – nu mângâie simțurile, ci trezește inima, dând suferinței sens, singurătății – comuniune, iar morții – lumina nădejdii care vestește biruința Învierii.

De aceea, cerul și pământul se îmbrățișează tainic în această noapte, iar omul, rătăcit în adâncurile egoismului și ale morții, este chemat din nou la viața cea adevărată: la comuniunea veșnică cu Dumnezeu, la bucuria de a deveni „purtător de Dumnezeu” în Hristos, prin credință, pocăință și împărtășire cu Trupul și Sângele Lui. Acolo unde inima se face iesle primitoare, Betleemul nu mai este doar un loc, ci lăuntrul omului tainic al inimii (cf. I Petru 3, 4), unde infinitul își face sălaș pentru a putea trăi puterea iubirii nemărginite care ne ridică din nou.

Smerenia lui Dumnezeu – puterea care ridică lumea

Nașterea Domnului ne descoperă smerenia Celui Atotputernic, taina unei iubiri care se golește pe Sine pentru a se împărtăși făpturii (cf. Filipeni 2, 7). Dumnezeu nu vine în lume în slavă și strălucire mai presus de fire, ci în tăcerea unei nopți tainice, în chip de Prunc neajutorat, înfășat în scutece și culcat într-o iesle smerită – semnul unei împăcări între cer și pământ. Întruparea Sa este chipul blândeții dumnezeiești, prin care Cel Preaînalt atinge inima făpturii Sale fără a-i răpi sau strivi libertatea, ci vindecând-o tocmai de neputința de a iubi – și cât de mult tânjim după această iubire care pe toate le vindecă.

În peștera Betleemului se arată adevărata putere – nu cea care constrânge, ci cea care se pleacă; puterea iubirii care Se smerește, a tăcerii care grăiește mai adânc decât toate cuvintele. Acolo, Dumnezeu își face loc doar atât cât Îi îngăduie omul: nu în palatele celor puternici ai lumii, ci în peștera tainică a inimii. Astfel, Cel necuprins Se lasă cuprins, iar Cel ce ține toate cuprinde, la rândul Său, firea noastră cea slăbită și răvășită (poate astăzi mai mult ca oricând), pentru a o ridica din nou la cinstea și frumusețea înfierii dumnezeiești, ștergând ultima lacrimă de pe fața tuturor.

Taina pogorârii Lui nu este umbrirea slavei, ci strălucirea ei în veșmântul smerit al iubirii. Cel ce umple cerul și pământul Se arată înfășat în ieslea neputințelor noastre, pentru ca omul să nu se mai teamă de Dumnezeu, ci să-L poată iubi cu adevărat. În acest chip se descoperă frumusețea lui Dumnezeu ca iubire smerită, care se pleacă până în adâncul ființei noastre, cuprinsă de descurajare (și cât de adâncă este), pentru a o ridica din nou la înălțimea Sa.

Taina Întrupării – începutul îndumnezeirii omului

Prin Întrupare, Dumnezeu nu doar restaurează firea omului, ci o înalță la o stare nouă: aceea a părtășiei depline la viața dumnezeiască. Ceea ce în vechiul legământ era doar dorință și așteptare, devine acum împlinire și împărtășire. În Hristos, firea omenească, înzestrată cu chipul dumnezeiesc, primește din nou harul de a trăi după asemănare, adică de a se uni cu Dumnezeu fără a se contopi cu El. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină loc al prezenței dumnezeiești”. În Hristos, omul nu mai este doar zidirea care se închină Creatorului, ci devine cu adevărat templu al Dumnezeirii (cf. I Corinteni 6, 19). În el se aprinde din nou acea scânteie a luminii necreate, adormită de păcat, dar niciodată stinsă – loc al sălășluirii Duhului Sfânt.

Această chemare nu este doar pentru cei desăvârșiți, ci se adresează tuturor celor care Îl primesc pe Hristos cu inimă curată. Căci acolo unde omul Îl primește pe Dumnezeu, Dumnezeu Se sălășluiește, și acolo unde Dumnezeu Se sălășluiește, omul devine dumnezeu după har. Întruparea, prin urmare, nu este o lucrare îndepărtată în timp, ci o realitate vie, care se împlinește în fiecare om care se naște din apă, din Duh și din pocăință.

În adâncul fiecărei ființe umane există o sete de absolut, o dorință de lumină, o nostalgie a veșniciei. Prin Hristos, această dorință nu mai rămâne doar un dor de neatins, ci se transformă în cale de împlinire, într-o mișcare de întoarcere către izvor. În El, omul își redescoperă frumusețea dintru început, cea dinainte de cădere – frumusețea care izvorăște din asemănarea cu Dumnezeu și care nu este altceva decât transparența inimii curate prin care se vede slava Lui.

Adevărata îndumnezeire nu înseamnă dobândirea unei puteri de neînchipuit, ci primirea în inimă a iubirii dumnezeiești; nu înălțarea sinelui, ci transformarea lui prin har. În Hristos, chiar și suferința capătă sens, căci iubirea jertfelnică luminează adânc viața dându-i rost mântuitor chiar și în cele mai grele clipe. Și precum lumina Betleemului răzbate dintr-o peșteră întunecoasă, tot așa și lumina harului răsare din smerenia inimii care se face locaș dumnezeirii.

Lumina care risipește frica și singurătatea lumii

Trăim într-o vreme în care inima omului este strivită de multe temeri: teama de singurătate şi de părăsire, teama de război şi de tulburările lumii, teama de nesiguranță și de prăbușire economică, teama de anii care se grăbesc să vină asupra noastră şi, mai presus de toate, teama de moarte. Sub povara acestor neliniști – de viitor, de înstrăinare, de pierdere a rădăcinilor, de dependența de aparențe și de lucruri – s-a slăbit în om simțirea adâncă a prezenței lui Dumnezeu, iar lumina nădejdii și a credinței s-a făcut, pentru mulți, abia o licărire în întuneric.

În locul tăcerii care ascultă, lumea cultivă zgomotul care acoperă; în locul comuniunii, competiția; în locul încrederii, suspiciunea. Omul modern a învățat să vorbească despre tot, dar nu mai știe să tacă înaintea unei taine – taina cea mare a Nașterii Domnului. Dar tocmai în acest întuneric răsună din nou vestea îngerului: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare” (Luca 2, 10).

Nașterea Domnului ne descoperă că Dumnezeu nu este absent, ci mereu prezent – în suferințele, în angoasele, în durerile, dar și în bucuriile și în căutările noastre. El nu privește lumea de la distanță, ci o locuiește dinlăuntru; El nu alină din depărtare, de sus, ci se coboară în adâncul durerii omenești, făcând din slăbiciunea noastră loc al harului Său. El este „lumina (care) luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Această lumină nu strivește, ci mângâie; nu orbește, ci vindecă ochii inimii. Ea nu se arată asemenea strălucirii focului, ci prin căldura unei prezențe care nu ne părăsește niciodată.

Cine Îl primește pe Hristos, primește curajul de a iubi, de a ierta și de a trăi fără frică. În El, frica se transformă în încredere, iar singurătatea – în întâlnire tainică. Pentru omul contemporan, Întruparea este antidotul singurătății, pentru că ea arată că Dumnezeu nu mai este necunoscut, ci Unul asemenea cu noi oamenii. În această lumină se revelează adevărata libertate: libertatea de a nu mai trăi pentru sine, ci în comuniune cu Cel ce a biruit moartea prin iubire. Și de fiecare dată când inima omului se deschide către Hristos, lumea întreagă devine mai luminoasă, iar întunericul istoriei se lasă străpuns de o rază de veșnicie.

Iubiți frați și surori,

În acest an al centenarului Patriarhiei Române, Dumnezeu a revărsat asupra Bisericii noastre nenumărate binecuvântări. S-a sfințit pictura Catedralei Naționale, inima unui neam – visul unui secol, împlinit în lumina rugăciunii întregului popor, s-a sfințit Sfântul și Marele Mir, iar în calendar au fost așezați peste treizeci de noi sfinți: cuvioși, mărturisitori și, în chip deosebit, sfinte femei, mame, și monahii ale timpului nostru, care au luminat lumea prin credință, curaj și jertfelnicie. Toate acestea ne cheamă la mulțumire smerită și la o mai mare responsabilitate: dacă Dumnezeu a revărsat atâta har peste neamul nostru, și noi suntem datori să răspundem prin pocăință, rugăciune și o viață mai aproape de Hristos.

În lumina Nașterii Domnului, toate aceste binecuvântări ale anului ce se încheie devin pentru noi daruri ale Pruncului Hristos, Care nu încetează să-Și cerceteze poporul său. Așa cum Dumnezeu Se dăruiește lumii în tăcerea Betleemului, tot astfel Se dăruiește și Bisericii noastre prin pacea, binecuvântarea și lucrarea Sa nevăzută. Să aducem, așadar, slavă și mulțumire pentru tot binele revărsat asupra noastră și să păstrăm aceste daruri cu inimă curată, ca pe niște lumini care ne conduc spre Împărăția Sa.

Căci numai acolo unde omul Îl primește pe Dumnezeu în inima sa, lumea începe să se schimbe. Să ne rugăm ca Pruncul născut în ieslea Betleemului să Se nască și în inimile noastre, să ne dăruiască lumina credinței, tăria nădejdii și căldura iubirii, pentru ca fiecare dintre noi să poată spune împreună cu Apostolul: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Cu nestrămutată încredere în mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dimpreună cu dorirea a tot binele cel mântuitor și cu părintească îmbrățișare și binecuvântare vouă, tuturor, al vostru părinte întru Hristos Domnul,

† ATANASIE

Arhiepiscopul Ortodox Român 

al Marii Britanii și Irlandei de Nord

La luminatul Praznic al Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din reședința noastră arhiepiscopală din Londra, în ziua de 25 Decembrie, anul mântuirii 2025.