„Duhovnicul este nevoit să simtă  ritmul lumii lăuntrice al fiecărui om ce vine către el. Spre aceasta se roagă el, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să-l povăţuiască, dând cuvântul cel de trebuinţă fiecăruia”. Stareţul îşi amintea mai târziu: „Conştientizându-mi starea, ca fiind departe de desăvârşirea de cuviinţă, îndelung şi cu durere în inimă cerşeam Domnului să nu-mi îngăduie a greşi, să mă păzescă în căile adevăratei voii Sale, să-mi insufle cuvintele folositoare fraţilor. Iar în însuşi ceasul convorbirii cu celălalt, eu încercam să-mi ţin auzul minţii către inimă, pentru a prinde gândul lui Dumnezeu, şi adesea chiar cuvintele ce trebuie spuse”.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol I, Editura Accent Print, p. 6–7)