Cel care nu se străduieşte să se cunoască pe sine îşi acoperă continuu mizeriile, îşi semeţeşte fruntea, stă pentru puţin pe culmi prin mândria lui, şi în cele din urmă cade grămadă la pământ. Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate. Omul poate să cerceteze multe cărţi dar, dacă nu se cercetează pe sine, tot ceea ce citeşte se pierde. Dacă omul nu se ocupă de sine însuşi, ispita îi va da de treabă să se ocupe de ceilalţi.

Cel care îi cunoaşte pe ceilalţi se numeşte cultivat, dar cel care se ştie bine pe sine este într-adevăr înţelept. Cel care ştie puţin vorbeşte mult, iar cel care cunoaşte multe rămâne tăcut. Primul se poartă aşa pentru că le socoteşte însemnate pe acestea puţine pe care le ştie. Celălalt tace deoarece ştie mărimea şi valoarea celor pe care nu le ştie. Ceea ce cunoaştem înseamnă nimic, ceea ce nu ştim este nemărginit. Cunoaşterea seacă ne face mândri, iar înţelepciunea smeriţi. Omul nostru cel vechi fură tot ceea ce face omul nou. Când învăţăm să-l prindem, îi prindem pe toţi hoţii care ne fură orice lucru bun care ni-l dă Dumnezeu, bogăţia duhovnicească rămâne la noi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, pp. 89-90)