„Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 13-17)

Deși nu e direct un „praznic împărătesc”, adică o sărbătoare în cinstea unui eveniment din viața Domnului Iisus, totuși sărbătoarea Sfintei Cruci, situată la mijlocul lunii septembrie, prin ecourile ei liturgice ne dezvăluie o importanță teologică aparte. Ca și alte mari sărbători de peste an, are o „înainte-prăznuire” și o „după-prăznuire”, așa încât acum se întrerup practic citirile din Evanghelie potrivit săptămânilor după Rusalii. În această duminică de înainteprăznuire, Sfinții Părinți au rânduit citirea unui scurt fragment de la Ioan, din convorbirea Domnului cu Nicodim. Acolo este vorba despre Cruce, semn profețit deja în Vechiul Testament, care se constituie ca o axă a lumii, unind cerul cu pământul prin Cel răstignit pe ea. Urmează ca în chiar ziua praznicului (14 septembrie) să se rememoreze tocmai momentul judecății și Răstignirii Domnului pe Cruce, iar în duminica de după praznic se face o actualizare practică, fiind vorba despre crucea noastră cea de toate zilele, pe care suntem chemați să o purtăm. Așadar, în cele trei sărbători e vorba întâi de o profeție cu ecouri cosmice, apoi de împlinirea istorică a profeției, iar în cele din urmă de reluarea Crucii în istoria personală a fiecăruia dintre noi.

Revenind la Evanghelia acestei duminici, cele doar cinci versete ale ei sintetizează întreaga teologie creștină: „nimeni înainte de Hristos nu s-a suit la cer”. În urma păcatului lui Adam și al Evei, omenirea întreagă tânjea după venirea unui mântuitor, a unui salvator care să răscumpere păcatul, urmarea acestuia – adică înmulțirea lui în diferite forme și chipuri și să învingă moartea. Doar două persoane au fost suite la cer (nu s-au suit singure), anume Enoh și Ilie, care însă vor reveni în lume în zilele din urmă. Singurul Care S-a suit în cer este „Cel ce S-a coborât din cer”, prin întruparea sa de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, așa cum spunem în Crez. El este nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci și al Omului, cu O mare –fiindcă se referă la umanitatea în deplinătatea sa ființială. Și, paradoxal, deși S-a coborât și S-a suit, este totodată în cer. Aceasta e o taină a credinței: nu înseamnă că în cei 33 de ani de viață pământească Fiul lui Dumnezeu a fost absent de pe Tronul Slavei Sfintei Treimi, fiindcă la Dumnezeu timpul și spațiul au cu totul altă perspectivă. Un tropar citit, printre altele, la intrarea preotului cu Sfintele Daruri în timpul Sfintei Liturghii, se referă la un alt moment al concomitenței: anume acela al morții Domnului: „în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe Tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase: toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Domnul Hristos ne apare nouă, oamenilor, ca lăsându-Și slava dumnezeiască, întrezărită puțin de Apostoli la Schimbarea la Față. Dar El este mereu Dumnezeu adevărat, venit să ne ridice firea omenească, pe care o ia asupra Sa, din stăpânirea morții și a temporarului.

În a doua idee din textul Evangheliei, Domnul face referire la o întâmplare „tipologică” din Vechiul Testament, adică o profeție nu prin cuvânt, ci printr-o acțiune din vechime: în  urma cârtirii poporului evreu în pustiu, Dumnezeu a trimis șerpi veninoși care au omorât pe mulți dintre ei. Iar atunci, la rugăciunea poporului pocăit, Dumnezeu îi spune lui Moise să așeze un șarpe din aramă pe un stâlp, iar cei ce priveau la acesta, nu mai mureau de mușcăturile veninoase (Numeri 21, 8-9). Mântuitorul prin referirea la acest eveniment izbăvitor de moarte pentru evreii pocăiți, Își profețește de fapt moartea pe cruce, „la înălțime”, făcându-Se obiect de privire pentru oameni. Însă numai cei care caută cu pocăință și durere către Iisus cel răstignit, se și mântuiesc. Nu e nici suficient dacă purtăm o cruciuliță la gât ca obiect de podoabă. Căutarea mântuirii la Cel răstignit aduce și răspunsul salvator. „Cel ce crede în El”, acela nu piere, ci are viață veșnică, fiind vindecat de mușcătura veninoasă a șarpelui, adică de păcate.

Ultimele două idei ale textului ne arată motivul pentru care Domnul Iisus a venit astfel în lume și a pătimit în acest chip. Din dragoste față de lume, Dumnezeu L-a trimis pe unicul Său Fiu. Mai adânc, se spune că „L-a dat”. L-a oferit ca jertfă, întregii lumi. Este dat nouă, este al nostru, dar cu o condiție. Domnul repetă expresia din versetul anterior: „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Repetiția nu e o simplă formă poetică, ci o explicație a felului în care putem să avem viața veșnică: prin credința în El. Iar în final, ne arată că scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume nu este ca să ne judece. Desigur, știm că El ne va judeca la Judecata de Apoi. Dar aceasta nu vine ca un fel de executare silită a unor polițe neachitate de către noi cei păcătoși. Judecata e o simplă consecință a lipsei noastre de reacție la invitația primirii darului dumnezeiesc al credinței în Iisus Cel trimis.

Tot în Evanghelia după Ioan, Domnul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5,24). Judecați vor fi prin urmare, de propriile păcate și neputințe care se oglindesc în propria conștiință, numai cei ce nu ascultă Cuvântul dumnezeiesc și nu cred în El. Dar credința în El nu e doar o vorbă, ci e ceva aplicat în viața noastră, urmându-L în tot ceea ce înseamnă înmulțirea binelui și purtarea greutăților proprii și ale altora. Despre aceasta e vorba în Evanghelia duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci.