Când intraţi în mânăstire, sufletul vostru să se deschidă iubirii lui Dumnezeu. Aici toate sunt sfinţite; atâtea suflete care se roagă, care se nevoiesc, care trăiesc viaţa lui Dumnezeu. Sufletele sunt măreţia mânăstirii. Sufletul are puteri înfricoşătoare, pe care le răsfrânge în toate cele înconjurătoare.  Astfel şi locurile sfinţite ne înrâuresc şi ne înalţă. Când mă aflu în astfel de locuri, înainte să apuc a mă ruga, îndată locul sfinţit mă înalţă la cele cereşti, precum, de pildă, Patmosul, Sfântul Munte ş.a.

Monahul le pare multora a fi nelumesc şi chiar antisocial. Pare că priveşte numai în sufletul său, că nu dăruieşte nimic Bisericii, lumii. Nu-i aşa. Dacă atâţia ani biserica s-a păstrat, aceasta se datorează monahismului. Cel ce intră în mânăstire şi le dăruieşte pe toate lui Hristos, intră în Biserică. S-ar putea să spună cineva: „Cei ce trăiesc singuri, în peşteri, ajută Biserica?”. Da. Vieţuitorii în peşteri ajută Biserica în chip tainic. Cel ce trăieşte în peşteră nu face grădini şi livezi, opere şi alte lucruri care ajută progresului, ci acolo înăuntrul peşterii, plămădeşte, sporeşte şi se îndumnezeieşte. Asceţii locuiesc în peşteri pentru a nu-i despărţi nimeni de viaţa duhovnicească. Prin viaţa lor curată şi fierbinte, şi mai cu seamă prin rugăciunea lor, ei ajută Biserica.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 285-286)