Spunea ucenicul său că părintele Damian nu mânca niciodată stând pe scaun, ci şezând în picioare. Uneori, când îi aducea mâncare de la trapeză, zicea bătrânul: 

– Nu mai încetezi cu mâncarea asta? 

– Ia, părinte şi mănâncă! Este caldă! îl îndemna ucenicul.

După ce gusta puţin, în atelierul de tâmplărie, răspundea: 

– Parcă îi lipseşte ceva la mâncarea asta, că n-are nici un gust. Pune-o colo în dulap. Mai spre seară nu ştiu cine o drege acolo, că tare este bună. 

Seara, însă, părintele uita să mai mănânce şi ucenicul ducea mâncarea înapoi.

Chilia părintelui Damian se afla în livada mănăstirii. Şi spun toţi că el niciodată nu ieşea prin livadă să vadă pomii înfloriţi sau păsările cerului, nici l-a văzut vreodată cineva să guste măcar un măr, căci bucuria Duhului Sfânt era în inima lui. 

Odată a fost rânduit bătrânul să îngrijească de stupina mănăstirii. Timp de cinci ani, cât a avut această ascultare, n-a gustat mierea de albine, atât era de înfrânat şi stăpân pe sine. 

Spunea ucenicul său că în ultimii douăzeci de ani n-a voit să primească de la nimeni nici un ban, încât nici mai nu ştia cum arată banii. Iar dacă vreun mirean încerca să-i plătească pentru a-i lucra ceva în atelier, bătrânul îi răspundea cu asprime:

– Du-te cu aceştia din chilia mea!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 620)