Cel ce iubeşte liniştea, şi-a pus lacăt gurii

Cuvinte duhovnicești

Cel ce iubeşte liniştea, şi-a pus lacăt gurii

Liniştea nu este o simplă lipsă a gândurilor şi ispitelor, ci o luptă încordată, continuă a adevăratei trezvii, o supraveghere atât a mişcărilor din afară, cât şi a celor ce se ridică din sufletul nostru.

Liniştea face parte din acel „meşteşug duhovnicesc” sau din „filozofia cea privitoare la lume”. Din acest motiv scriitorii asceţi vorbesc despre „liniştea cea cu dreaptă judecată” şi de câştigul ei de fiecare zi. Sfântul Ioan Scărarul arată că adevărata linişte cuprinde şi trupul şi sufletul. Liniştea trupului este „ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi a simţirilor”, iar liniştea sufletului este „lepădarea gândurilor şi renunţarea la grijile îndreptăţite”. Începutul liniştii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul. Iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la aceasta. Liniştea nu este o simplă lipsă a gândurilor şi ispitelor, ci o luptă încordată, continuă a adevăratei trezvii, o supraveghere atât a mişcărilor din afară, cât şi a celor ce se ridică din sufletul nostru. Cel ce se păzeşte să bârfească şi să clevetească, a cărui judeactă şi mustrare e blândă şi dulce, cel ce a dobândit liniştea sau înfrânarea a ajuns la paza gurii şi a limbii.

(Pr.  Ioan Cristinel Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, Bucureşti 1998, p.219-221)

Citește despre: