Prin nicio altă neajungere nu po­goară diavolul pe om aşa de mult în prăpas­tia pierzării precum prin a-l pleca pe el să nu primească a-şi pune în rânduială viaţa sa prin învăţătura şi tipicul Părinţilor, şi aşa a urma voii sale. Că cel ce umblă cu a sa so­coteală şi judecată, niciodată nu va călători temeinic, ci în multe se va poticni şi se va rătăci, şi peste primejdii multe şi cumplite va da, că cel ce călătoreşte întru întuneric de-a pururea va suferi.

Încă se cuvine nouă să ne învăţăm şi aceasta, şi din meşteşugurile şi ştiinţele cele omeneşti să luăm pildă: că, dacă pe acelea şi cu mâinile de le pipăim, de la înşine nu putem a le îndrepta [învăţa], ci avem pentru aceasta trebuinţă de cel ce ne învaţă bine şi ne arată fiecare lucru, cum nu-i nebunie şi nepricepere a socoti că meşteşugul cel du­hovnicesc - cel decât toate meşteşugurile şi ştiinţele mai anevoie şi mai ostenicios - îl pu­tem îndrepta fără dascăl? Care [meşteşug] nu este numai trupesc şi văzut - precum celelalte meşteşuguri cu care se îndeletniceşte cineva numai împrejurul celor trupeşti -, ci şi ascuns şi nevăzut, ca cel ce numai către suflet priveşte şi numai un scop ca acesta are, ca pe dânsul să-l facă [cu] chip dumne­zeiesc; iar neizbutirea în acest meşteşug face nu numai pagubă vremelnică, ci pricinuieşte şi pierzarea sufletului, moarte veşnică şi muncă.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 95)