Să nu uităm cu niciun chip cele două fețe ale smereniei: experiența nevredniciei și a neputinței noastre să fie strâns unită cu recunoașterea dependenței noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai așa ne putem ridica, după cuvântul Domnului, „fiindcă numai cine se smerește se va înălța; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă și se aruncă în foc” (Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de vița vieții, care este Hristos; smerenia ne altoiește din nou.

Duminica Vameșului, arătându-ne smerenia ca un izvor de binefaceri cerești, a subliniat îndeosebi prima față a ei: recunoașterea păcatelor proprii, a neputinței și nevredniciei noastre în fața lui Dumnezeu; Duminica Fiului risipitor ne înfățișează cealaltă față, trebuința de a alerga la Dumnezeu, scăparea și puterea noastră.

Numai întors în casa părintească, fiul și-a recăpătat iertarea și starea cea dintâi. Tatăl îl aștepta mereu, dar nu s-a dus după el. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în țara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo inelul, acolo încălțăminte nouă, acolo vițelul cel îngrășat; și bucuria celor cerești și prăznuire cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

„Ca fiul cel desfrânat am greșit și eu, Îndurate!... Primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, și mă miluiește!” Învrednicește-mă, Doamne, să Te bucur și eu cu întoarcerea mea!

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului​, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 22)