Creştinul plin de virtute s-a făcut fericit pentru că a strâns într-însul toată bogăţia harului lui Dumnezeu şi a dobândit pururea fericirea pe pământ, cea care este făgăduiala celei cereşti. Fericirea, ca rod al harului Sfântului Duh o poate dărui numai virtutea creştină. Ea se află numai în creştinul îmbogăţit sufleteşte, fiindcă în mijlocul inimii lui şi-a aşezat tronul şi în pieptul său şi-a făcut sălaş. Dumnezeu a făcut ca fericirea celui virtuos să fie o bogăţie pe care nimeni să nu i-o poată lua, umplându-i cu ea inima şi dăruindu-i cu prisosinţă harul Său. Ea nu poate fi vătămată de nici unul din lucrurile pervertitoare ale lumii acesteia, nici supusă înrâuririi bunurilor trecătoare, mereu schimbătoare şi stricăcioase. Nici unul din aceste lucruri nu poate vătăma fericirea care locuieşte în inimă. Ea este bogăţia doar a celor virtuoşi, de aceea cei ce sunt lipsiţi de ea şi cei dezbrăcaţi de harul lui Dumnezeu, adică cei ce au inima golită de acest bun dorit, cei ce nu-și simt inima fremătând din pricina prezenţei tainice a harului şi a acestei fericiri dumnezeieşti, cei ce caută în afara inimii lor prilejuri de a o afla şi o pândesc sunt asemenea oamenilor care-şi vânează propria umbră, voind s-o apuce.

Omul plin de virtute este cu adevărat fericit, fiindcă Dumnezeu i-a umplut inima de fericire şi veselie. Omul plin de virtute este cu  adevărat fericit, fiindcă, aflându-şi odihna în pacea sufletului, rămâne netulburat şi străbate viaţa în pace, împlinindu-şi cu râvnă şi iubire îndatoririle misiunii sale. Lucrează binele, frumosul dreptatea, caută adevărul şi osteneşte cu însufleţire pentru a-l face să stăpânească. Sufletul lui se desfată în lucrările lui, fiindcă acestea sunt bine-plăcute lui Dumnezeu. Veşnic se luptă pentru împlinirea binelui şi se străduieşte din toate puterile să-l arate în toate împrejurările şi tuturor de folos. Frumuseţea negrăită a binelui desăvârşit i-a robit sufletul şi i-a stăpânit inima. Zi şi noapte se gândeşte ce este vrerea lui Dumnezeu, ce este binele, lucrul bine-plăcut si ce este desăvârşirea; în cererile sale către Dumnezeu el se roagă fierbinte pentru statornicirea binelui. Cheamă în cele ce face ca ajutor şi sprijinitor al său puterea dumnezeiască ca să poată împlini negreşit faptele cele bune dictate de inima sa. Doreşte frumosul, pentru că numai pe acesta l-a iubit şi pentru că în lucrarea lui se îndulceşte şi în el află răsplată muncii sale; doreşte binele, pentru că inima sa spre el tânjeşte şi în el se simte împlinită; doreşte adevărul, pentru că adevărul este ceea ce fiinţează cu adevărat, adevărata existenţă şi pentru că binele îl atrage; creştinul cel adevărat ce urmează virtuții este cu adevărat un om fericit.

(Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina Făcătorul de minuni, Editura Sophia, p. 222)