Se apropie Crăciunul și, odată cu el, avalanșa eclectică a tradițiilor de diferite proveniențe, a colindelor vechi și noi, a felicitărilor de tot soiul. Generația TikTok & Instagram e greu de satisfăcut cu melodiile și textele aparent repetitive ale colindelor tradiționale, unde textul – de o creativitate extraordinară – devine mărturisire. Mărturisire poetică, rod al unei enculturații de veacuri, însă, mărturisire. Date fiind fixarea omului recent pe imagine și lipsa răbdării (auto)reflexive, tradiția colindelor și a cântului bisericesc în general se acomodează rapid. Accentul cade în ultimii ani pe punerea în scenă: noile staruri de pricesne folosesc locul liturgic drept decor, transformat în studio de videoclip, sau se filmează – pentru a atrage poporul (mai nou: follower-ii) – pe vârfuri de munți, prin văi, pe scene. Locul propice, cel de la strană, cu fața și duhul înspre Altar, pare să nu mai facă priză. Se vrea altceva. În lipsa unei criteriologii clare, ceea ce dictează pare să fie doar succesul la public. Toate bune și frumoase, însă, dacă se continuă așa, ce va urma?

În spatele acestei probleme (dacă vrem să o vedem drept o problemă) stă o chestiune fundamentală atât pentru sărbătoarea Crăciunului, cât și pentru tot anul bisericesc: unde e Hristos Mântuitorul? Răzbate El din toate acestea? Răzbate Omul adevărat-Dumnezeu adevărat din glăsuirea noastră, sau răzbate doar umanitatea lui, sau, mai rău, doar omenescul nostru?

Biserica a rezolvat această chestiune destul de devreme prin principiul: lex orandi este lex credendi și viceversa. Felul în care ne rugăm, cântăm, zugrăvim, împodobim trebuie să corespundă legii credinței, mărturisirii autentice. Lupta s-a dat în istoria teologiei nu doar pe dogmă, pe lex credendi, ci și pe lex orandi, pe felul în care imnografia, psalmodierea, imagistica etc. redau credința. Și ereticii aveau imnurile lor, arta lor, bucuria lor, publicul lor. Nu este, desigur, vorba doar despre corectitudinea conținutului dogmatic, ci și despre stil. În spatele stilului se ascunde o atitudine, un etos, o realitate duhovnicească. De aceea, până în ziua de astăzi Biserica Ortodoxă se opune unei reforme liturgice forte, precum a fost cea implementată de Biserica Romano-Catolică începând cu anii 1960. Nu intru în detalii.

Prin urmare, lex orandi nu are voie să devină lex mundi, lege a lumii. Pare ușor, însă aceasta e una din marile provocări actuale ale omului religios. Provocarea generației TikTok, căreia trebuie să îi vorbim într-un limbaj accesibil, fără să scurtăm și scurtcircuităm marcionit Scriptura și Tradiția.

Pentru concretizare, vin cu un exemplu, luat nu din lumea ortodoxă. Deunăzi mi-a picat în mână o biblie pentru copii a unui teolog și episcop suedez, ilustrată de un cunoscut grafician – tot suedez. Nu dau nume, cine caută, găsește. Cartea se adresează copiilor începând cu vârsta de 5 ani și m-a frapat prin ilustrațiile ei. Rubrica bibliilor pentru copii este o lume în sine (peste 200 de ediții distincte au fost publicate doar pe piața germană în ultimii 20 de ani!), iar cercetarea didactic-teologică pe această temă de asemenea. Ca unul care trăiește de aproape 25 de ani în așa-zisul Occident, sunt familiarizat cu multe genuri de discursuri din lumea religioasă. Sunt, cu alte cuvinte, imunizat, și, dat fiind contextul diasporei, caut să rămân totodată pe o poziție dialogică. Formația pastorală mă obligă să caut miezul bun, întrebarea autentică din spatele fiecărui astfel de proiect. În acest caz, am rămas cu fraparea. Nu pot mai mult.

Există, în cazul ilustrării bibliilor pentru copii diferite genuri: tipul larg răspândit al istoricizării naive (gen desenele animate „Cartea cărților“ din anii 1990), ca și cum tot Vechiul și Noul Testament ar fi plin doar cu beduini; tipul romantic; tipul fotorealist; tipul simbolist; desigur, în lumea ortodoxă, tipul iconografic tradițional (de multe ori, însă, neinspirat din frescele vechi, ci simplificat neobizantin) etc. Cartea de față face parte din tipul modernist, actualizant și contextualizant, reluând în parte, imagistica propusă scenografic de spectacolul Jesus Christ Superstar, deja din anii 1970. Însă acum e vorba despre o carte pentru copii. Iisus (nu pot spune Iisus Hristos) e redat ca un artist cu iz provincial, la peste 40 de ani, îmbrăcat cu pantaloni și bluză albe (probabil de in ecologic), un hipster neînțeles, care nu e nici cool nici altceva. De cele mai multe ori pare surprins de sine însuși. Un fel de pseudo-guru, înconjurat de o grupă de oameni deformați, androginizați, puțin alienați, prinși toți în atitudini caraghioase, uneori amuzante, alteori hidoase (ucenicii). Răstignirea - se putea altfel - îi redă pe cei trei crucificați complet goi; aici istoricizarea de manual a bătut postmodernitatea stilului general al cărții. Scena teribilă este cea a întâlnirii Înviatului cu ucenicii: Iisus stând relaxat, cu picioarele pe masă. Un fel de regăsire între tovarășii de studenție. Lipsesc berile. În scena imediat următoare (Toma plecase să cumpere pâine!), Iisus pare mai mirat de rănile de pe mâini decât proprii ucenici...

Nu știu dacă un astfel de Iisus caraghios, hipsterizat și obosit totodată în hipstereala lui, „bate“ undeva. Mă îndoiesc că inima copiilor bate acolo unde vrea să bată textul și imaginile acestei cărți. E clar că lucrarea subestimează nivelul de înțelegere al copiilor, dincolo de orice aspect al credinței. Că aici nu poate fi vorba despre Hristos Mântuitorul nu se mai discută. Se pune problema, dacă mai e urmă de vreun Iisus. Sau să îl numim altfel? Și cu ce mă ajută pe mine acest Iisus care azi e, poate, un personaj interesant, mâine va fi însă, cu siguranță, unul demodat? Sau este doar o proiecție, un mit narativ, bun de folosit în comerțul livresc – mai ales într-o lume în care părinții încearcă să le ofere copiilor tot ce e nou, cât mai nou? Nu aș confesionaliza prea repede aceste întrebări. Cred că și în mediile ortodoxe ne apropiem de provocări similare.

Imaginea în creștinism a fost, după cum bine știm, acceptată de Biserică drept expresie a mărturisirii, parte a cultului liturgic. Dilema clasică a cărților religioase pentru copii este echilibrul între accesibilitatea textului și a imaginii și autenticitatea mesajului. Așa-numitul „mesaj“ nu este însă doar unul de informație religioasă, ci unul – teologic vorbind – soteriologic. Are în vedere mântuirea și Adevărul mântuirii, Care nu e creat de om, deși e conlucrat cu oameni (Maica Domnului și alții). Prin urmare, orice cărticică pentru copii, ca și orice „performanță“ iconică, muzicală, grafică etc. care Îl are în vedere pe Iisus Hristos trebuie măsurată nu doar la mintea receptorului sau la capacitatea interpretului, ci și la „mintea Adevărului“. Nu doar textul trebuie pus aici în discuție, ci și îmbrăcămintea artistică, care nu este doar o îmbrăcăminte. Kitsch-ul nu e doar formă deformată, știm bine asta. Iisus Hristos nu este doar un sentiment, o trăire subiectivă. Cel puțin după Sinoadele ecumenice (mai ales ultimele 5), cel care Îl zugrăvește sau cântă pe Iisus Hristos face un act teologic și, ca atare, intră sub incidența acestei hermeneutici ecleziale.

De aceea, din perspectivă teologică, multe ilustrări hristologice contemporane adresate copiilor au, de fapt, dacă am fi sinceri și sensibili la acest subiect, un substrat arian sau nestorian. O imagistică unde identitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu lipsește cu desăvârșire. Arianismul, ca și celelalte mari erezii, nu au murit, ele revin în diferite forme, în mod insistent. Majoritatea ereziilor au avut succes la popor pentru că erau mai „accesibile“, mai „digerabile“, mai „cool“, mai „călduțe“ decât tradiția apostolică. Au existat și erezii elitiste, dar marile curente eretice au fost de gen poporanist.

Imaginea lui Hristos, indiferent dacă este pentru copii sau adulți, se bazează pe o mărturisire. Ce e prea în stânga sau în dreapta este doar informație despre Hristos, dar nu și mărturisire mântuitoare. Subiectivismul devenit centru criteriologic „dă bine“ la public, dar se izbește de afirmația paulină: nu eu, ci Hristos trăiește (sau trebuie să trăiască) în mine. De aceea Sfântul Pavel nu a avut mereu și peste tot succes.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim la redarea iconografic-bizantină, atunci când ne adresăm copiilor (deși potențialul pedagogic al acesteia nu a fost epuizat nici pe departe). Însă trebuie să fim conștienți că aceste cărți, aceste imagini, aceste psalmodii (includ aici și tema muzicală, deși necesită o dezbatere aparte) cu și despre Iisus Hristos trebuie să exprime legea credinței (lex credendi), nu legea lumii, lex mundi. Fiind lege, înseamnă că nu e tocmeală. Interesant e faptul că dacă i-am lăsa pe copiii catehizați și aclimatizați liturgic să îi deseneze ei pe Hristos și pe sfinți, ar ieși lucruri mai fine și mai curate din punct de vedere teologic și spiritual[1], decât atunci când se forțează un anumit stil doar pentru copii, tributar unui curent artistic sau ideologic. Și aceasta este o temă în sine.

Atunci când imaginea despre Hristos devine interschimbabilă cu orice alt tip de discurs pseudo-spiritual, atunci când psalmodia concurează șlagărele edulcorante, atunci când vedem în El un personaj, e cazul să recitim mărturisirea de la Calcedon (451) sau cea de la Niceea (787), ca să ne dăm seama că am pășit pe un teren minat. E, atunci, cazul, nu să ne repliem în tradiționalism și formalism, ci să fim treji. Treji la Hristos. Treji pentru Hristos.